Faţa greoaie a lui Blore se lumină. Se aplecă înainte.

— Ei, aşa da, domnule, spuse el. Asta e problema. Hai să vedem. În ce-l priveşte pe tânărul Marston, nu cred că e ceva de făcut. S-a spus încă de aseară că cineva din afară i-a putut turna ceva în pahar, înainte de a şi-l fi umplut ultima oară. O persoană aflată în cameră ar fi putut face asta mai uşor. Nu-mi amintesc dacă Rogers era în cameră, dar cu siguranţă că oricare dintre noi ar fi putut-o face.

După o pauză, continuă:

— Să luăm acum cazul nevestei lui Rogers. Persoanele care se impun evidenţei sunt bărbat-su şi doctorul. Oricare dintre ei ar fi putut face asta la fel de uşor...

Armstrong sări în picioare. Tremura.

— Protestez... e absolut deplasat! Jur că doza pe care i-am dat-o femeii era perfect...

— Doctore Armstrong!

Vocea calmă, acidă, era poruncitoare. Doctorul se opri cu un gest brusc în mijlocul propoziţiunii. Vocea calmă şi rece continuă:

— Indignarea dumitale e foarte firească. Cu toate acestea, nu poţi să nu recunoşti că faptele trebuie privite în faţă. Ori dumneata, ori Rogers aţi fi putut administra cu cea mai mare uşurinţă doza fatală. Să luăm acum în consideraţie situaţia celorlalte persoane prezente. Ce posibilitate am fi avut eu, inspectorul Blore, domnişoara Brent, domnişoara Claythorne şi domnul Lombard de a administra otrava? Poate fi vreunul dintre noi în întregime absolvit? Făcu o pauză: Cred că nu.

Vera spuse mânioasă:

— N-am fost nici o clipă în apropierea bietei femei! Puteţi jura cu toţii acest lucru.

Judecătorul Wargrave aşteptă o clipă, apoi spuse:

— Atât cât mă ajută memoria, faptele s-au petrecut după cum urmează — vă rog să fiu corectat dacă greşesc. Nevasta lui Rogers a fost ridicată pe canapea de Anthony Marston şi de domnul Lombard, iar doctorul Armstrong a venit lângă ea. L-a trimis pe Rogers după brandy. Ceea ce preocupa atunci pe toţi era problema de unde venea vocea pe care tocmai o auzisem. Ne-am dus cu toţii în camera de alături, cu excepţia domnişoarei Brent, care a rămas în camera asta — singură cu femeia inconştientă..

În obrajii Emilyei Brent apărură pete. Se opri din croşetat.

— E o injurie!

Vocea calmă, necruţătoare continuă:

— Când ne-am întors apoi în cameră, dumneata, domnişoară Brent, erai aplecată asupra femeii de pe sofa.

— Oare simpla omenie e o crimă?

— Nu fac decât să stabilesc faptele, preciză judecătorul Wargrave. Apoi a intrat în cameră Rogers cu brandy-ul, în care, fireşte, ar fi putut foarte bine să toarne ceva — înainte de a intra în cameră. Femeia a băut puţin brandy şi curând după aceea, soţul ei şi doctorul Armstrong au ajutat-o să se culce, iar doctorul Armstrong i-a dat un calmant.

— Aşa s-a întâmplat, spuse Blore. Absolut exact. Şi asta ne scoate din joc pe judecător, pe domnul Lombard, pe mine şi pe domnişoara Claythorne.

Vorbea tare şi se vedea limpede că jubilează. Ţintindu-l cu o privire rece, judecătorul Wargrave murmură:

— Oare? Trebuie să luăm în consideraţie orice eventualitate posibilă.

— Nu înţeleg, tresări Blore.

Judecătorul Wargrave spuse:

— Sus, în camera ei, nevasta lui Rogers stătea culcată în pat. Calmantul pe care i-l dăduse doctorul începuse să-şi facă efectul. Era somnoroasă şi docilă. Să presupunem că în clipa aceea s-a auzit un ciocănit la uşă şi cineva a intrat aducându-i, hai să spunem, o tabletă, sau nişte picături cu mesajul: "Doctorul spune să luaţi asta." Credeţi măcar o clipă că n-ar fi înghiţit ascultătoare, fără măcar să se gândească?

Se făcu tăcere. Blore îşi mişcă picioarele şi se încruntă. Philip Lombard spuse:

— Nu cred nici o clipă această poveste. În afară de asta, nimeni dintre noi n-a părăsit camera în care ne aflam, timp de câteva ceasuri după aceea. A urmat moartea lui Marston şi restul...

Judecătorul spuse:

— Cineva ar fi putut să iasă din dormitor — mai târziu.

— Dar atunci ar fi fost Rogers acolo sus, obiectă Lombard.

Doctorul Armstrong se mişcă.

— Nu, spuse el. Rogers s-a dus până jos să facă curat în sufragerie şi în cămară. Oricine ar fi putut urca atunci în dormitorul femeii, fără a fi văzut.

— Dar, doctore, interveni Emily Brent, femeia ar fi trebuit la acea vreme să doarmă adânc sub influenţa narcoticului pe care i l-ai dat!

— După toate probabilităţile, da. Dar lucrul nu e cert. Până ce nu i-ai prescris unui pacient de mai multe ori un medicament, nu poţi să ştii cum reacţionează. Trebuie uneori să treacă mai mult timp până să-şi facă efectul un calmant. E în funcţie de reacţia personală a pacientului faţă de acel medicament.

— Asta o afirmi dumneata, doctore. Îţi convine — ei? îi spuse Lombard.

Din nou Armstrong se întunecă la faţă de mânie.

Şi iar vocea aceea rece, fără pasiune, îi opri cuvintele pe buze:

— Acuzaţiile reciproce nu duc la nimic. Faptele — de ele trebuie să ne ocupăm. Sunteţi de acord, cred, că lucrurile s-ar fi putut petrece aşa cum am spus eu. Admit că probabilitatea nu e prea mare; deşi din nou, depinde de persoana respectivă. Apariţia domnişoarei Brent sau a domnişoarei Claythorne într-o astfel de misiune n-ar fi produs nici o surpriză în mintea pacientei. Fireşte că apariţia mea sau a domnului Blore, ori a domnului Lombard ar fi fost neobişnuită — ca să nu spun mai mult — dar cred totuşi că vizita ar fi fost primită fără a trezi vreo bănuială.

— Şi asta ne duce — unde? întrebă Blore.

VI

Mângâindu-şi buzele, judecătorul Wargrave spuse cu înfăţişarea sa atât de inumană şi lipsită de pasiune:

— Ne-am ocupat de cea de a doua crimă şi am stabilit că nici unul dintre noi nu poate fi complet absolvit de bănuială.

Făcu o pauză şi continuă:

— Ajungem acum la moartea generalului Macarthur, care s-a produs azi dimineaţă. Rog pe oricine consideră că are un alibi să-l spună. În ceea ce mă priveşte, voi declara că nu am un alibi valabil. Mi-am petrecut dimineaţa stând pe terasă şi meditând asupra situaţiei speciale în care ne aflăm cu toţii. Am stat pe scaunul acela de pe terasă toată dimineaţa