deplină, căci în nici un chip ea nu va putea să se întoarcă asupră-ţi, iar lucrurile vor merge de la sine. Nu-ţi rămâne decât să îndoi scrisoarea cum fac eu şi să scrii pe ea: "Domnului procuror regal".

Şi Danglars scrise adresa, parcă în joacă.

— Da, totul e gata, exclamă Caderousse care, cu ultima sforţare a minţii, urmărise lectura şi înţelegea instinctiv nenorocirile ce ar decurge dintr-un atare denunţ; da, totul e gata: atât numai că va fi o infamie.

Şi întinse braţul să apuce scrisoarea.

— Nu, ceea ce spun şi fac este o glumă, glăsui Danglars, îndepărtând scrisoarea; iar primul căruia i-ar părea rău să i se întâmple ceva rău lui Dantès, bunului Dantès, aş fi eu. De aceea, uite...

Luă scrisoarea, o mototoli şi o aruncă într-un colţ al umbrarului.

— Aşa da, spuse Caderousse. Dantès mi-e prieten şi nu vreau să i se facă rău.

— Ei, cine dracu' se gândeşte să-i facă rău? Nici eu, nici Fernand, spuse Danglars, ridicându-se şi privindu-l pe tânărul care rămăsese pe scaun, dar a cărui privire piezişă aţintea hârtia denunţătoare, zvârlită într-un colţ.

— În cazul acesta să ni se dea vin, rosti Caderousse. Vreau să beau în sănătatea lui Edmond şi a frumoasei Mercédès.

— Ai băut prea mult până acum, beţivule, spuse Danglars, iar dacă continui, o să fii nevoit să le culci aici, căci n-o să te mai poţi ţine pe picioare.

— Eu, spuse Caderousse, ridicându-se cu înfumurarea omului beat; eu să nu mă pot ţine pe picioare? Fac prinsoare că mă urc în clopotniţa de la Accoules, ba chiar fără să mă clatin.

— Bine, spuse Danglars, fac prinsoare, dar pentru mâine. Astăzi e vremea să ne întoarcem. Dă-mi braţul şi să plecăm.

— Plecăm, spuse Caderousse, dar n-am nevoie de braţul tău. Vii, Fernand? Vii cu noi la Marsilia?

— Nu, spuse Fernand, eu mă întorc la Catalani.

— Faci rău, vino cu noi la Marsilia.

— N-am nevoie de Marsilia şi nu vreau să mă duc.

— Cum ai spus? Nu vrei? Ei bine, te priveşte. Libertate pentru toată lumea! Vino, Danglars şi să-l lăsăm pe domnul să se întoarcă la Catalani, dacă aşa pofteşte.

Danglars profită de acel moment de bunăvoinţă din partea lui Caderousse, pentru a-l îndrepta spre Marsilia; dar, pentru a-i deschide un drum mai scurt şi mai uşor lui Fernand, în loc să se înapoieze pe cheiul Rive-Neuve, se înapoie prin poarta Saint-Victor. Caderousse îl urmă, bălăbănindu-se la braţul lui.

După vreo douăzeci de paşi, Danglars întoarse capul şi-l văzu pe Fernand aruncându-se asupra hârtiei pe care o băgă în buzunar, apoi, năpustindu-se de sub umbrar, tânărul o apucă spre Pillon.

— Ei, ce face? spuse Caderousse. Ne-a minţit: a zis că se duce la Catalani şi merge la oraş. Hei, Fernand, te înşeli, băiete.

— Tu eşti cel care vede tulbure, spuse Danglars; el merge drept pe drumul Vieilles-Infirmeries.

— Într-adevăr, spuse Caderousse, aş fi jurat că o ia la dreapta. Hotărât lucru, vinul e un amăgitor.

— Haide-haide, murmură Danglars, cred că acum lucrul este bine pornit şi că nu mai trebuie decât să fie lăsat să meargă singur.

 

 

Capitolul V   Ospăţul de logodnă

 

 

A doua zi a fost o vreme frumoasă. Soarele se înălţa pur şi strălucitor, iar primele raze, de un roşu purpuriu, bălţau cu rubinele lor vârfurile spumoase ale valurilor.

Ospăţul fusese pregătit la etajul întâi al aceluiaşi local "Réserve", cu al cărui umbrar am făcut cunoştinţă. O sală mare, luminată de cinci sau şase ferestre, deasupra cărora (să explice fenomenul, cine va putea!) era scris numele câte unuia din marile oraşe ale Franţei.

De-a lungul ferestrelor trona o balustradă de lemn, aşa cum de lemn era întreaga clădire.

Deşi ospăţul nu fusese anunţat decât pentru amiază, încă de la ceasurile unsprezece balustrada era plină de persoane nerăbdătoare: marinarii privilegiaţi de pe "Faraon" şi câţiva soldaţi, prieteni cu Dantès. În cinstea logodnicilor îmbrăcaseră toţi cele mai frumoase veşminte. Se zvonea, printre viitorii comeseni, că armatorii "Faraonului" vor cinsti cu prezenţa lor ospăţul secundului. Cinstea acordată lui Dantès li se părea aşa de mare, încât nimeni nu cuteza să creadă.

Totuşi, sosind cu Caderousse, Danglars confirmă la rândul său ştirea. Îl văzuse de dimineaţă pe domnul Morrel, iar domnul Morrel îi spusese că va veni la "Réserve" la masă.

Într-adevăr, o clipă după ei, domnul Morrel apăru în sală şi fu salutat de mateloţii "Faraonului" cu aplauze unanime. Prezenţa armatorului era pentru ei confirmarea zvonului care circula că Dantès va fi numit căpitan, iar fiindcă Dantès era foarte iubit pe vas, oamenii îi mulţumeau astfel armatorului pentru că, întâmplător, o dată cu alegerea lui era în armonie cu dorinţele lor. De îndată ce domnul Morrel intră, Danglars şi Caderousse fură trimişi după logodnic: misiunea lor era să-l înştiinţeze de sosirea importantului personaj, a cărei vedere produsese o senzaţie aşa de vie şi să-i spună să se grăbească.

Danglars şi Caderousse porniră în goană, dar nu făcură o sută de paşi când, în dreptul prăvăliei de pulbere, zăriră micul grup venind. El se compunea din patru fete, prietene cu Mercédès, catalane ca şi ea, care o însoţeau pe logodnica ţinută de braţ de Edmond. Lângă viitoarea mireasă mergea bătrânul Dantès, iar în urma lor venea Fernand, cu zâmbetul lui rău.

Nici Mercédès, nici Edmond, nu vedeau zâmbetul hain al lui Fernand. Bieţii copii erau aşa de fericiţi, încât nu se vedeau decât pe ei şi cerul limpede, frumos, care îi binecuvânta.

Danglars şi Caderousse se achitară de misiunea lor de ambasadori; apoi, după ce schimbară o strângere de mână viguroasă şi prietenească cu Edmond, plecară, Danglars luând loc lângă Fernand, Caderousse aşezându-se lângă bătrânul Dantès, centrul atenţiei generale.

Bătrânul era îmbrăcat cu haina lui frumoasă de tafta, împodobită cu nasturi mari de oţel. Picioarele-i şubrede, dar nervoase, erau strânse în frumoşi ciorapi de bumbac, care miroseau de la o leghe a contrabandă englezească. De pălăria lui cu trei colţuri atârna un şuvoi de panglici albe şi albastre. Se sprijinea într-un toiag de lemn, încovoiat la capăt ca un pedum{2} antic. Părea unul dintre fanţii care îşi dădeau aere în 1796, în grădinile redeschise din nou ale Luxemburgului şi Tuileriilor.

Lângă el, am spus,