se furişase Caderousse, Caderousse pe care nădejdea unui ospăţ bun îl împăcase cu familia Dantès, Caderousse căruia îi rămăsese în memorie o amintire vagă a întâmplărilor din ajun, aşa cum, trezindu-te dimineaţa, găseşti în minte umbra visului pe care l-ai avut în somn.

Apropiindu-se de Fernand, Danglars aruncase asupra îndrăgostitului înciudat o privire adâncă. Mergând în urma viitorilor soţi, uitat cu totul de Mercédès care, în egoismul juvenil şi fermecător al iubirii, nu avea ochi decât pentru Edmond ― Fernand era când palid, când îmbujorat de fierbinţeli subite, care dispăreau făcând de fiecare dată loc unei palori sporite. Din când în când el privea spre Marsilia şi, atunci, un tremur nervos, involuntar, îi înfiora mădularele. Fernand părea că aşteaptă sau cel puţin prevede un mare eveniment.

Dantès era îmbrăcat simplu. Aparţinând marinei comerciale, el avea un costum care nu era nici uniformă militară nici costum civil; iar în veşmântul acesta, înfăţişarea lui simpatică, pe care o sporeau şi mai mult bucuria şi frumuseţea logodnicei, era desăvârşită.

Mercédès era frumoasă ca una din acele grecoaice din Cipru sau din Kios, cu ochi de abanos şi buze de mărgean. Mergea cu pasul liber şi uşor al arlezienelor şi andaluzelor. Poate că o fată de la oraş ar fi încercat să-şi tăinuiască bucuria sub un voal sau cel puţin sub catifeaua pleoapelor, Mercédès zâmbea însă şi-i privea pe cei din preajma ei, iar zâmbetul şi privirea spuneau tot aşa de sincer cum ar fi putut spune aceste cuvinte: dacă-mi sunteţi prieteni, bucuraţi-vă împreună cu mine căci, zău, sunt tare fericită!

De îndată ce logodnicii şi însoţitorii lor ajunseră în faţa Réservei, domnul Morrel coborî şi înaintă în întâmpinarea lor, urmat de mateloţi şi de soldaţii cu care stătuse până atunci de vorbă şi cărora le reînnoise făgăduiala făcută lui Dantès, că acesta va urma căpitanului Leclère. Văzându-l venind, Edmond părăsi braţul logodnicei şi îl trecu pe sub al domnului Morrel. Armatorul şi fata dădură atunci exemplu, urcând cei dintâi scara de lemn care ducea la camera unde ospăţul era servit şi care scârţâi cinci minute sub paşii greoi ai comesenilor.

— Tată, spuse Mercédès, oprindu-se la mijlocul mesei, te rog să stai la dreapta mea; la stânga îl voi pune pe cel care mi-a fost ca un frate, glăsui ea cu o blândeţe care pătrunse în străfundul inimii lui Fernand ca o lovitură de pumnal.

Buzele lui deveniră livide, iar sub tenul bronzat al feţei, sângele fu văzut încă o dată retrăgându-se puţin câte puţin pentru a năvăli la inimă.

Între timp Dantès executase aceeaşi manevră; la dreapta îl pusese pe domnul Morrel, la stânga pe Danglars, apoi, cu mâna, făcuse fiecăruia semn să se aşeze după voie.

Începură să circule în jurul mesei cârnaţi de Arles, cu carnea bună şi cu aromă accentuată, langustele cu carapacea strălucitoare, ursinii, care seamănă cu castanele înconjurate de învelişul lor înţepător; scoicile, care au pretenţia să înlocuiască, prin superioritatea lor, pentru mâncăcioşii de la Sud, stridiile de la Nord; în sfârşit, toate acele bunătăţi pe care valul le rostogoleşte pe ţărmul nisipos şi cărora pescari recunoscători, le spun, sub numele generic, fructe de mare.

— Ce tăcere! spuse bătrânul, gustând un pahar cu vin gălbui ca topazul pe care bătrânul Pamphile în persoană îl adusese dinaintea fetei. Şi când te gândeşti că sunt aci treizeci de persoane care nu vor altceva decât să râdă...

— Ei, un soţ nu e totdeauna vesel! spuse Caderousse.

— Adevărul e, glăsui Dantès, că în acest moment sunt prea fericit, ca să fiu vesel. Dacă înţelegi astfel, vecine, ai dreptate. Bucuria produce uneori un efect ciudat: ea gâtuieşte ca şi durerea.

Danglars îl observă pe Fernand, a cărui natură impresionabilă absorbea şi alunga fiecare emoţie.

— Nu cumva, spuse el, ţi-e teamă de ceva? Mi se pare, din contră, că totul merge precum doreşti.

— Tocmai asta mă înspăimântă, spuse Dantès; mie îmi pare că omul nu e făcut să fie fericit cu atâta uşurinţă. Fericirea e ca palatele acelea din insulele vrăjite, cu porţile păzite de balauri. Trebuie să lupţi pentru a o cuceri, iar eu, la drept vorbind, nu ştiu cu ce am meritat fericirea de a fi soţul lui Mercédès.

— Soţul, soţul, spuse Caderousse, râzând. Căpitane, nu încă; încearcă de fă pe soţul şi ai să vezi cum vei fi primit.

Mercédès roşi.

Fernand se frământa pe scaun, tresărea la cel mai neînsemnat zgomot, şi, din când în când, ştergea broboanele mari de sudoare care străluceau pe fruntea lui, asemeni primilor stropi ai unei ploi cu furtună.

— Pe legea mea, spuse Dantès, nu mă face să mă contrazic pentru aşa de puţin lucru, vecine Caderousse. Mercédès nu e încă soţia mea, este adevărat... (scoase ceasul), dar peste un ceas şi jumătate va fi.

Toată lumea scoase un strigăt de surpriză, afară de bătrânul Dantès, al cărui râs larg îi arăta dinţii încă frumoşi. Mercédès zâmbi şi nu mai roşi. Fernand apucă, cu o mişcare convulsivă, mânerul cuţitului.

— Peste un ceas? spuse Danglars, îngălbenindu-se şi el. Dar cum?

— Da, prieteni, răspunse Dantès, graţie creditului domnului Morrel, omul căruia, după tatăl meu, îi sunt cel mai îndatorat, toate greutăţile au fost înlăturate. Am achitat strigările, iar la orele două şi jumătate primarul din Marsilia ne aşteaptă la primărie. Iar pentru că ora unu şi un sfert a sunat, nu cred că mă înşel prea mult spunând că, peste un ceas şi treizeci de minute, Mercédès se va numi doamna Dantès.

Fernand închise ochii. Un nor de foc părea că-i arde pleoapele. Se sprijini de masă să nu cadă şi, în ciuda sforţărilor sale, nu-şi putu stăpâni un geamăt surd, care se pierdu în hărmălaia râsetelor şi felicitărilor adunării.

— Ce spuneţi? nu e bine aşa? glăsui bătrânul Dantès. Înseamnă asta pierdere de timp? Ieri dimineaţă a sosit, astăzi la trei însurat.

— Dar celelalte formalităţi? obiectă cu sfială Danglars. Contractul, actele?

— Contractul este gata, spuse Dantès râzând. Mercédès nu are nimic, eu la fel. Ne căsătorim sub regimul comunităţii, atâta lot. Actul n-a durat mult şi n-o să coste scump.

Gluma stârni o nouă explozie de bucurie şi de aplauze.

— Aşadar, ceea ce noi luam drept ospăţ de logodnă, spuse