— Nu, glăsui Dantès; fiţi pe pace, n-o să pierdeţi nimic. Mâine dimineaţă plec la Paris. Patru zile dusul, patru zile întorsul, o zi ca să îndeplinesc comisionul cu care sunt însărcinat, iar la 1 martie mă înapoiez. Prin urmare, la două martie, adevăratul ospăţ de nuntă.

Perspectiva unui nou festin spori ilaritatea în aşa măsură, încât bătrânul Dantès care, la începutul mesei, se plângea de prea multă tăcere, făcea acum, în toiul conversaţiei generale, sforţări zadarnice pentru a-şi plasa urările de prosperitate la adresa viitorilor soţi.

Dantès ghici gândul părintelui său şi îi răspunse printr-un zâmbet plin de iubire. Mercédès începu să privească ceasul din sală şi îi făcu lui Edmond un semn tainic.

În jurul mesei trona veselia aceea zgomotoasă şi acea libertate care însoţesc la oamenii simpli sfârşitul prânzurilor. Cei nemulţumiţi de locul lor se sculaseră de la masă şi îşi căutară alţi vecini. Toată lumea începea să vorbească în acelaşi timp şi nu se mai sinchisea nimeni să răspundă vorbelor interlocutorului, ci gândurilor proprii.

Paloarea lui Fernand trecuse aproape pe obrajii lui Danglars. În ce-l priveşte pe Fernand, el părea că nu mai trăieşte, oferind imaginea unui osândit la loc de pârjol. Se ridicase printre cei dintâi şi se plimba în lung şi-n lat prin sală, încercând să-şi izoleze urechea de zgomotul cântecelor şi de ciocnitul paharelor.

Caderousse se apropie de el în momentul când Danglars, pe care părea că-l ocoleşte, îl ajunsese într-un ungher al sălii.

— La drept vorbind, spuse Caderousse, căruia atenţiile lui Dantès şi mai cu seamă vinul bun al bătrânului Pamphile îi alungaseră toate rămăşiţele urii, ai cărei germeni fuseseră zvârliţi în sufletul său de norocul neaşteptat al lui Dantès, la drept vorbind Dantès e băiat drăguţ; iar când îl văd lângă logodnica lui, îmi spun că ar fi fost păcat să-i faceţi gluma proastă pe care o puneaţi ieri la cale.

— Bine, glăsui Danglars, dar ai văzut că chestia n-a avut urmare. Bietul domn Fernand era aşa de tulburat, încât îmi trezise la început milă. Din moment însă ce el s-a resemnat până la a deveni cavalerul de onoare al rivalului său, nu se mai poate spune nimic.

Caderousse îl privi pe Fernand, care era livid.

— Jertfa e cu atât mai mare, continuă Danglars, cu cât într-adevăr fata este frumoasă. La naiba, fericită puşlamaua, viitorul meu căpitan. Aş vrea să mă numesc Dantès măcar douăsprezece ceasuri.

— Plecăm? întrebă glasul dulce al fetei. A bătut orele două şi suntem aşteptaţi la două şi un sfert.

— Da, da, plecăm! spuse Dantès, ridicându-se repede.

— Plecăm! repetară în cor toţi comesenii.

În momentul acela Danglars, care nu-l pierdea din ochi pe Fernand ce sta pe marginea ferestrei, îl văzu deschizând ochii buimaci, ridicându-se ca împins de o mişcare convulsivă şi recăzând pe prichiciul ferestrei; aproape în aceeaşi clipă un zgomot înăbuşit răsună pe scară; răsunetul unui pas greoi, un zvon nelămurit de voci amestecate cu-n zornăit de arme acoperiră exclamaţiile comesenilor, oricât de zgomotoase erau acestea şi atraseră atenţia generală care se manifestă îndată printr-o tăcere neliniştită.

Zgomotul se apropie: trei lovituri răsunară în tăblia uşii; fiecare îşi privi vecinul cu uimire.

— În numele legii! strigă un glas vibrant, căruia nu-i răspunse nici o voce.

Uşa se deschise numaidecât şi un comisar încins cu eşarfă intră în sală, urmat de patru soldaţi înarmaţi, conduşi de un caporal.

Neliniştea făcu loc groazei.

— Ce e? întrebă armatorul, înaintând spre comisarul pe care-l cunoştea. De bună seamă, domnule, e o greşeală.

— Domnule Morrel, dacă e o greşeală, răspunse comisarul, fiţi sigur că ea va fi repede reparată. Până una alta, sunt purtătorul unui mandat de arestare şi, deşi îmi îndeplinesc misiunea cu părere de rău, sunt dator s-o îndeplinesc. Cine dintre dumneavoastră, domnilor, este Edmond Dantès?

Toate privirile se îndreptară spre tânărul care, tulburat, dar păstrându-şi demnitatea, făcu un pas înainte şi spuse:

— Eu sunt, domnule, ce doriţi?

— Edmond Dantès, reluă comisarul, în numele legii te arestez!

— Mă arestaţi? întrebă Edmond, pălind uşor. Dar de ce?

— Nu ştiu, domnule, însă primul interogatoriu te va lămuri.

Domnul Morrel înţelese că nu se putea face nimic împotriva situaţiei: un comisar încins cu eşarfă nu mai era un om, e statuia legi rece, surdă, mută.

Bătrânul, dimpotrivă, se repezi spre ofiţer; sunt lucruri pe care inima unui părinte sau a unei mame nu le va înţelege niciodată.

Se rugă şi imploră: lacrimile şi rugăminţile nu puteau face nimic; deznădejdea lui era totuşi aşa de mare încât comisarul fu mişcat.

— Domnule, spuse el, linişteşte-te; poate că fiul dumitale a neglijat vreo formalitate vamală sau sanitară şi de bună seamă va fi pus în libertate după ce va da informaţiile necesare.

— Aha, ce-nseamnă asta? întrebă încruntat Caderousse pe Danglars care se prefăcea mirat.

— Ştiu eu? spuse Danglars; sunt ca şi tine; văd ce se petrece, nu înţeleg nimic şi sunt nedumerit.

Caderousse îl căută pe Fernand din ochi: dispăruse.

Scena din ajun i se înfăţişă atunci în minte cu o luciditate înfricoşătoare.

Catastrofa smulsese parcă vălul pe care beţia din ajun îl aruncase între el şi memoria lui.

— Aha, glăsui el cu voce răguşită, nu cumva asta este urmarea glumei despre care vorbeaţi ieri, Danglars? În cazul ăsta, vai de cel care a făcut-o, căci tare este tristă!

— Câtuşi de puţin, exclamă Danglars, dimpotrivă. Ştii bine că eu am rupt hârtia.

— N-ai rupt-o, spuse Caderousse. Ai aruncat-o într-un colţ, atâta tot.

— Taci! N-ai văzut nimic, căci erai beat.

— Unde e Fernand? întrebă Caderousse.

— Habar n-am, răspunse Danglars; de bună seamă, la treburile lui; dar în loc să ne ocupăm de asta, hai mai bine să dăm ajutor bieţilor năpăstuiţi.

În timpul conversaţiei, Dantès strânsese zâmbind mâna tuturor prietenilor săi şi se constituise prizonier, spunând:

— Fiţi pe pace, greşeala se va lămuri şi probabil că nici n-o să merg până la închisoare.

— O, cu siguranţă, garantez! spuse Danglars, care în acel moment se apropia de grupul principal.

Dantès coborî scara, precedat de comisarul de poliţie şi înconjurat de soldaţi. O trăsură, a cărei uşă era dată în lături, aştepta. Urcă, doi soldaţi şi comisarul urcară după el, uşa se închise şi trăsura porni spre Marsilia.

— Adio, Dantès! Adio, Edmond!