Prizonierul auzi strigătul ieşit ca un suspin din inima sfâşiată a logodnicei sale. Scoase capul prin uşă şi strigă:

— La revedere, Mercédès şi dispăru pe după un colţ al fortului Saint- Nicolas.

— Aşteptaţi-mă aici, spuse armatorul; iau prima trăsură pe care o întâlnesc, dau fuga la Marsilia şi vă aduc veşti.

— Duceţi-vă, strigară toate vocile, duceţi-vă şi înapoiaţi-vă repede!

După ambele plecări, urmă un moment de buimăceală cumplită printre cei rămaşi.

Bătrânul şi Mercédès stătură câtva timp izolaţi, fiecare cu durerea sa. Dar, în cele din urmă, ochii li se întâlniră, se recunoscură ca două victime izbite de aceeaşi lovitură şi se aruncară unul în braţele celuilalt.

Fernand reintră între timp, îşi turnă un pahar cu apă pe care îl bău şi se aşeză pe un scaun.

Din întâmplare, Mercédès, desfăcându-se din braţele bătrânului, căzu pe un scaun învecinat.

Fernand se trase instinctiv în scaunul său.

— El e, se adresă Danglars lui Caderousse, care nu-l pierduse pe catalan din ochi.

— Nu cred, răspunse Danglars, este prea nătâng; în orice caz, blestemul să cadă pe capul celui ce a săvârşit fapta.

— Nu pomeneşti şi de cel care l-a sfătuit? spuse Caderousse.

— Ei, nu zău, dacă am fi răspunzători de tot ce se spune aşa în vânt... glăsui Danglars.

— Da, când ceea ce spui în vânt recade pe pământ.

În vremea asta grupurile comentau arestarea în fel şi chip.

— Dar dumneata, Danglars, spuse un glas, ce gândeşti despre întâmplarea aceasta?

— Eu, glăsui Danglars, cred c-o fi adus niscai baloturi cu mărfuri nepermise.

— Dar dacă e aşa, ar trebui să ştii, Danglars, dumneata, care eşti agent contabil.

— Da, e adevărat; însă agentul contabil nu cunoaşte decât coletele care i se declară: ştiu că suntem încărcaţi cu bumbac, atâta tot; şi am luat marfa la Alexandria, de la domnul Pastret şi la Smirna, de la domnul Pascal; mai mult să nu mă întrebaţi.

— Da, îmi amintesc acum, murmură bietul părinte, agăţându-se de acest pai, îmi amintesc că mi-a spus ieri, că avea pentru mine o ladă cu cafea şi o ladă cu tutun.

— Vedeţi, spuse Danglars, asta este: în lipsa noastră, vama a făcut o vizită pe bordul "Faraonului" şi a descoperit contrabanda.

Mercédès nu credea nimic din toate astea; căci, gâtuită până în momentul acela, durerea ei izbucni deodată în suspine.

— Haide, haide, nu-ţi pierde speranţa! spuse fără să-şi dea prea bine seama bătrânul Dantès.

— Speranţa, repetă Danglars.

— Speranţa, încercă Fernand să murmure.

Dar cuvântul îl înăbuşea; buzele lui se mişcară, însă nici un cuvânt nu-i ieşi din gură.

— Domnilor, strigă unul din comesenii rămaşi de santinelă pe balcon; domnilor, o trăsură! A, e domnul Morrel. Curaj! curaj! De bună seamă că ne aduce veşti bune.

Mercédès şi bătrânul părinte alergară în întâmpinarea armatorului, pe care-l întâlniră la uşă. Domnul Morrel era foarte palid.

— Ei, ce e? strigară ei cu un singur glas.

— Dragii mei, răspunse armatorul, clătinând din cap, lucrul e mai grav decât ne închipuiam.

— Oh, domnule! exclamă Mercédès, este nevinovat.

— Cred şi eu, răspunse domnul Morrel, însă i se aduc acuzaţii...

— Ce acuzaţii? întrebă bătrânul Dantès.

— Că e agent bonapartist.

Aceia dintre cititorii mei care au trăit pe vremea când se petrece istoria de faţă, îşi vor reaminti ce cumplită acuzaţie era pe atunci aceea pe care o formulase domnul Morrel.

Mercédès scoase un strigăt; bătrânul căzu pe un scaun.

— Aha, murmură Caderousse, m-ai înşelat, Danglars, gluma a fost dusă până la capăt: nu vreau să-i las pe bătrân şi pe fată să moară de durere, am să le spun totul.

— Taci, nenorocitule, strigă Danglars apucându-l de mână pe Caderousse. Nu garantez altminteri nici de tine. Cine îţi spune că Dantès nu e cu adevărat vinovat? Vasul a ajuns la insula Elba, el a coborât acolo şi a stat o zi întreagă la Porto-Ferrajo; dacă s-o fi găsit asupra lui vreo scrisoare compromiţătoare, cei care îi vor lua apărarea au să treacă drept complici.

Cu instinctul rapid al egoismului, Caderousse înţelese întreaga temeinicie a acestei judecăţi. Îl privi pe Danglars cu ochi prostiţi, de teamă şi de durere, iar pentru pasul făcut înainte, se trase doi înapoi.

— Atunci să aşteptăm, murmură el.

— Da, să aşteptăm, spuse Danglars; dacă e nevinovat, au să-l pună în libertate; dacă e vinovat, ne compromitem zadarnic pentru un conspirator.

— În cazul ăsta să plecăm. Nu mai pot să zăbovesc aici.

— Da, vino, spuse Danglars încântat că găseşte un tovarăş de retragere. Vino şi să-i lăsăm să iasă din încurcătură cum vor putea.

Plecară. Redevenind sprijinul fetei, Fernand o luă pe Mercédès de mână şi o readuse la Catalani. Prietenii lui Dantès îl readuseră la rândul lor, pe bătrânul aproape leşinat, în aleea Meilhan.

Zvonul că Dantès fusese arestat ca agent bonapartist se răspândi curând în tot oraşul.

— Ai fi putut să crezi asta, dragă Danglars? spuse domnul Morrel, ajungându-l din urmă pe agentul contabil şi pe, Caderousse, căci se înapoia şi el la oraş, cu toată graba, ca să afle vreo ştire directă cu privire la Edmond din partea substitutului de procuror regal, domnul de Villefort, pe care-l cunoştea întrucâtva. Ai fi putut să crezi asta?

— O, domnule, răspunse Danglars, vă spusesem că Dantès a poposit fără nici un motiv pe insula Elba şi că, vă amintiţi, popasul mi s-a părut suspect.

— Dar ai împărtăşit bănuielile dumitale şi altcuiva afară de mine?

— M-am ferit, domnule, adăugă Danglars în şoaptă. Ştiţi bine că, din cauza unchiului dumneavoastră, domnul Policar Morrel, care a servit sub celălalt şi care nu-şi ascunde gândul, lumea vă bănuieşte că vă pare rău după Napoleon; mi-ar fi fost frică să nu-i fac vreun rău lui Edmond şi apoi dumneavoastră. Sunt lucruri pe care un subordonat e dator să le spună armatorului său şi să le tăinuiască cu străşnicie faţă de alţii.

— Bine, Danglars, bine, glăsui armatorul. Eşti un băiat de ispravă, de aceea mă gândisem dinainte la dumneata, în cazul când bietul Dantès ar fi devenit căpitanul "Faraonului".

— În ce fel, domnule?

— Da, l-am întrebat dinainte pe Dantès ce gândeşte despre dumneata şi dacă ar fi avut vreun motiv să nu te menţină în post, căci nu ştiu de ce băgasem parcă