— Şi ce v-a răspuns?

— Că într-adevăr, a avut, într-o împrejurare pe care nu mi-a spus-o, oarecari porniri împotriva dumitale, însă că orice persoană care se bucură de încrederea armatorului avea şi încrederea sa.

— Făţarnicul! murmură Danglars.

— Bietul Dantès, glăsui Caderousse, fapt e că era un băiat admirabil.

— Da, dar deocamdată, spuse domnul Morrel, iată, "Faraonul" e fără căpitan.

— O, spuse Danglars, să nădăjduim, ― întrucât până în trei luni nu putem să plecăm ― că, până atunci Dantès va fi pus în libertate.

— De bună seamă, dar până atunci?

— Până atunci sunt eu, domnule Morrel, spuse Danglars. Ştiţi că eu mă pricep la manevrarea unui vas, tot aşa de bine ca orice căpitan de cursă lungă. Servindu-vă de mine, veţi avea chiar un avantaj, căci atunci când Edmond o să iasă din închisoare, nu veţi fi obligat faţă de nimeni, el îşi va relua locul său, eu pe-al meu şi gata.

— Îţi mulţumesc, Danglars, glăsui armatorul. Iată o soluţie care împacă totul. Ia deci comanda, te autorizez şi supraveghează debarcarea: orice catastrofă li s-ar întâmpla indivizilor, afacerile nu trebuie să sufere.

— Fiţi pe pace, domnule, dar o să-l putem vedea cel puţin pe bunul Edmond?

— Îţi voi spune asta curând, Danglars; am să caut să vorbesc cu domnul de Villefort şi să intervin pe lângă el în favoarea arestatului. Ştiu că e un regalist înverşunat dar, ― ce dracu'! oricât de regalist şi de procuror ar fi, e om şi el şi nu-l cred rău.

— Nu, spuse Danglars, dar am auzit că e ambiţios şi asta aduce cu răutatea.

— În sfârşit, glăsui domnul Morrel cu un suspin, vom vedea; du-te la bord, că vin şi eu acolo.

Şi se despărţi de cei doi prieteni, îndreptându-se spre Palatul Justiţiei.

— Vezi ce întorsătură ia chestia? se adresă Danglars lui Caderousse. Mai ai chef să-l susţii pe Dantès acum?

— De bună seamă, nu; cu toate astea, este grozavă gluma care are atari urmări.

— Ei, cine a făcut-o? Nici tu, nici eu, nu e aşa? A făcut-o Fernand. Ştii bine că, în ce mă priveşte, am aruncat hârtia într-un colţ; credeam chiar că am rupt-o.

— Nu, nu, spuse Caderousse. Despre asta sunt sigur, o văd parcă în colţul umbrarului, mototolită, strânsă şi tare aş vrea să mai fie acolo.

— Ei, ce vrei... O fi ridicat-o Fernand, o fi copiat-o, ori a pus pe cineva s-o copieze, ori poate nu şi-a dat nici măcar această osteneală; mă gândesc că a trimis chiar scrisoarea mea. Noroc că-mi prefăcusem scrisul.

— Dar tu ştiai că Dantès conspiră?

— Nu, nu ştiam nimic. După cum ţi-am spus, am crezut că fac o glumă, altceva nimic. Se pare că, asemeni Arlechinului, am spus adevărul râzând.

— Tot aia e, urmă Caderousse. Aş da nu ştiu ce ca afacerea să nu se fi întâmplat, sau cel puţin eu să nu fi avut nici un amestec. Ai să vezi, Danglars, c-o să ne poarte nenoroc.

— Dacă e să poarte nenoroc cuiva, apoi o să poarte vinovatului adevărat, iar vinovatul adevărat e Fernand, nu eu. Ce nenorocire vrei să ni se întâmple? N-avem decât să ne vedem de treabă, fără să suflăm un cuvânt şi furtuna o să treacă fără că trăsnetul să cadă.

— Amin! spuse Caderousse, făcând un semn de despărţire lui Danglars şi îndreptându-se spre aleile Meilhan, clătinând din cap şi vorbindu-şi singur, aşa cum fac oamenii munciţi de gânduri.

"Bun, spuse Danglars, lucrurile iau întorsătura pe care o prevăzusem. Iată-mă locţiitor de căpitan... şi dacă nătărăul de Caderousse o să poată să-şi ţină gura, căpitan de-a binelea. Dar nu cumva justiţia o să-l pună pe Dantès în libertate? A, dar justiţia e justiţie, mă bizui pe ea", adăugă el cu un zâmbet.

Glăsuind acestea, sări într-o barcă, dând barcagiului ordin să-l conducă la bordul "Faraonului" unde, vă amintiţi, armatorul îi fixase întâlnire.

Capitolul VI   Substitutul de procuror regal

În strada Grand-Cours, în faţa fântânei Meduzelor, într-una din vechile case cu arhitectură aristocratică, clădite de Puget, se celebra de asemeni, în aceeaşi zi, la aceeaşi oră, un ospăţ de logodnă.

Atât numai că, în loc ca actorii acestei scene să fie oameni din popor, mateloţi şi soldaţi, ei făceau parte din elita societăţii marsilieze. Erau foşti magistraţi, care demisionaseră sub uzurpator; ofiţeri bătrâni, care dezertaseră din rândurile noastre, trecând în acelea ale armatei lui Condé; tineri crescuţi de familiile lor încă neliniştite de viaţa copiilor lor, în ciuda celor patru sau cinci înlocuitori plătiţi de ea să fie luaţi la oaste, împinşi de ura contra omului pe care cinci ani de exil aveau să-l facă un martir şi cincisprezece ani de restauraţie, un zeu.

Lumea se afla la masă, iar conversaţia se desfăşura mistuită de toate pasiunile epocii, pasiuni cu atât mai cumplite, mai vii şi mai înverşunate în sud, cu cât, de cinci sute de ani, duşmăniile religioase veniseră în ajutorul duşmăniilor politice.

Împăratul, rege al insulei Elba, după ce fusese suveranul unei părţi de lume, tronând asupra unei populaţii de cinci-şase mii de suflete, după ce auzise strigându-se: "Trăiască Napoleon" de o sută douăzeci de milioane de supuşi şi în zece limbi diferite, era tratat aci ca un om pierdut de-a binelea pentru Franţa şi pentru tron. Magistraţii relevau boroboaţele politice, militarii vorbeau despre Moscova şi Leipzig; femeile, despre divorţul lui cu Josefina. Lumei acesteia, regalistă, voioasă şi triumfătoare, nu din pricina căderii omului, ci a nimicirii principiului, i se părea că viaţa reîncepea pentru ea şi că se trezea dintr-un vis penibil.

Un bătrân decorat cu crucea Sfântului Ludovic se sculă şi propuse comesenilor săi să se închine pentru sănătatea regelui Ludovic al XVIII-lea. Era marchizul de Saint-Méran.

După toastul care evoca totodată pe exilatul din Hartwel şi pe regele pacificator al Franţei, larma fu mare, paharele se ridicară în manieră englezească, femeile îşi desprinseră buchetele de flori şi le presărară pe faţa de masă. Entuziasmul era aproape poetic.

— Dacă ar fi de faţă toţi revoluţionarii care ne-au izgonit şi pe care noi îi lăsăm să conspire netulburaţi în castelele noastre vechi, cumpărate de ei pentru o bucată de pâine