sub Teroare ― glăsui marchiza de Saint-Méran, femeie cu ochi uscaţi, cu buze subţiri, cu aer aristocratic şi încă elegant, în ciuda celor cincizeci de ani ai ei; dacă ar fi de faţă, ar recunoaşte că devotamentul adevărat era de partea noastră, deoarece noi rămâneam ataşaţi de monarhia care se năruia, pe când ei, dimpotrivă, salutau răsăritul şi făceau avere, în timp ce noi o pierdeam pe a noastră; ar recunoaşte că regele nostru era într-adevăr Ludovic cel Iubit, în timp ce uzurpatorul lor nu a fost niciodată decât Napoleon blestematul. Nu-i aşa, de Villefort?

— Ce-aţi spus, doamnă marchiză? Iertaţi-mă, nu eram atent.

— Ei, lasă-i pe copii, marchiză, reluă bătrânul care ţinuse toastul. Copiii se căsătoresc şi e natural să aibă de vorbit altceva decât politică.

— Îţi cer iertare, mamă, spuse o tânără şi frumoasă fiinţă cu păr blond, cu ochii de catifea înotând într-un fluid sidefiu; ţi-l înapoiez pe domnul de Villefort, pe care-l acaparasem un moment. Domnule de Villefort, mama îţi vorbeşte.

— Sunt gata să-i răspund doamnei, dacă binevoieşte să repete întrebarea pe care n-am auzit-o bine, spuse domnul de Villefort.

— Eşti iertată, Renée, spuse marchiza cu un zâmbet drăgăstos, care te uimea văzându-l înflorind pe figura uscată; inima femeii este însă în aşa fel făcută încât, oricât de aridă ar deveni faţă de sufletul prejudecăţilor şi de cerinţele etichetei, există totdeauna într-însa un colţ rodnic şi zâmbitor. E ungherul pe care Dumnezeu l-a consacrat iubirii materne. Te iert... Spuneam, Villefort, că bonapartiştii n-aveau nici convingerea, nici entuziasmul, nici devotamentul nostru.

— O, doamnă, au cel puţin ceva care înlocuieşte totul: fanatismul. Napoleon e Mahomedul occidentului, pentru toţi oamenii de rând, dar cu ambiţii supreme, el nu e numai un legislator şi-un maestru, ci şi un tip, tipul egalităţii.

— Egalităţii! exclamă marchiza. Napoleon, tipul egalităţii!... Dar ce faci cu domnul de Robespierre? Mi se pare că îi răpeşti locul şi îl dai Corsicanului; cred că o uzurpare îi e de-ajuns.

— Nu doamnă, spuse Villefort, îl las pe fiecare pe piedestalul său: pe Robespierre, în piaţa Louis XV pe eşafod; pe Napoleon, în Piaţa Vendôme pe coloana lui; atât numai că unul a făcut egalitatea care coboară şi altul egalitatea care înalţă; unul i-a coborât pe regi la nivelul tronului. Aceasta nu înseamnă, adăugă Villefort râzând, că ambii nu sunt nişte revoluţionari infami şi că 9 termidor şi 4 aprilie 1814 nu sunt două zile fericite pentru Franţa, vrednice de-a fi, deopotrivă, sărbătorite de prietenii ordinei şi ai monarhiei; aceasta explică însă de asemeni cum, ― deşi căzut pentru de-a pururi, nădăjduiesc ― Napoleon şi-a conservat fanaticii. Ce vreţi, marchiză? Cromwell, care nu era decât pe jumătate din ce a fost Napoleon, îi avea pe-ai săi.

— Villefort, ştii că ceea ce spui miroase de la o leghe a revoluţie? Dar te iert: nu poate să fie cineva fiu de girondin şi să nu păstreze un gust de pământ.

O roşeaţă vie trecu peste fruntea lui Villefort.

— Doamnă, glăsui el, tata era girondin, este adevărat, dar tata n-a votat moartea regelui. Tata a fost proscris de aceeaşi teroare care vă proscria şi pe dumneavoastră şi a lipsit puţin să nu-şi vadă capul pe acelaşi eşafod pe care îl văzuse căzând pe al părintelui dumneavoastră.

— Da, spuse marchiza, fără ca sângeroasa amintire să-i altereze câtuşi de puţin trăsăturile. Atât numai că ei au fost urcaţi pentru principii diametral opuse, iar dovada e că toată familia mea a rămas ataşată prinţilor exilaţi, în timp ce părintele dumitale s-a grăbit să se ralieze noului guvernământ, iar după ce cetăţeanul Noirtier a fost girondin, contele Noirtier a devenit senator.

— Mamă, mamă, spuse Renée, ştii că s-a stabilit să nu se mai vorbească despre amintirile acestea urâte.

— Doamnă, răspunse Villefort, mă voi alătura domnişoarei de Saint- Méran, cerându-vă cu umilinţă uitarea trecutului. La ce bun să aducem învinuiri cu privire la lucruri în care însăşi voinţa lui Dumnezeu este neputincioasă? Dumnezeu poate să schimbe viitorul; el nu poate să modifice trecutul. Ceea ce noi oamenii putem, este, dacă nu să renegăm acest trecut, cel puţin să aruncăm un văl peste el. Ei bine, eu m-am despărţit nu numai de opinia, dar şi de numele părintelui meu. Tata a fost sau poate e încă bonapartist şi se numeşte Noirtier; eu sunt regalist şi mă numesc de Villefort. Lăsaţi, doamnă, să moară în bătrânul trunchi un rest de sevă revoluţionară şi vedeţi doar vlăstarul care se depărtează de trunchi, fără să poată şi, ― pot spune, ― aproape fără să vrea, să se desprindă cu totul.

— Bravo, Villefort, spuse marchizul, bravo, ai răspuns bine. I-am predicat şi eu mereu marchizei uitarea trecutului, fără vreun rezultat. Nădăjduiesc că dumneata vei fi mai norocos.

— Da, bun, spuse marchiza, să uităm trecutul. Nici eu nu vreau altceva şi suntem de acord, dar Villefort să fie neclintit măcar în viitor. Nu uita, Villefort, că noi am garantat pentru dumneata în faţa Maiestăţii Sale; că Maiestatea Sa a binevoit să uite, în urma recomandării noastre (ea îi întinse mâna), aşa cum uit şi eu în urma rugăminţii dumitale. Decât, dacă îţi cade vreun conspirator în mâini, gândeşte-te că sunt cu atât mai mulţi ochi asupra dumitale, cu cât se ştie că faci parte dintr-o familie care e, poate, în legături cu conspiratorii aceştia.

— O, doamnă, spuse Villefort, profesiunea mea şi, mai cu seamă, timpurile pe care le trăim, îmi ordonă să fiu sever. Voi fi. Am şi avut câteva acuzaţii politice de susţinut şi în privinţa aceasta am putut face dovada. Din păcate, însă, nu ne aflăm la capăt.

— Crezi? întrebă marchiza.

— Mi-e teamă că da; Napoleon, pe insula Elba, este foarte aproape de Franţa; prezenţa lui în preajma coastelor noastre întreţine speranţa partizanilor. Marsilia e plină de ofiţeri care zilnic, sub un pretext ridicol, caută pricină regaliştilor. De aci,atâtea dueluri printre oamenii din clasele de sus, de aci atâtea asasinate în popor.

— Da, era vorba despre asta încă la plecarea noastră din Paris, spuse domnul de Saint-Méran. Şi unde îl trimit?

— La Sfânta Elena.

— La Sfânta Elena? Ce este asta? întrebă marchiza.

— O