— Bravo! aşa cum spune şi Villefort, e o mare nebunie ca un astfel de om să fie lăsat să intre în Corsica, acolo unde s-a născut, între Neapole, unde cumnatul său domneşte încă şi în faţa Italiei, din care el vroia să facă un regat pentru fiul său.

— Din nefericire, spuse Villefort, avem tratatele de la 1814 şi nu ne putem atinge de Napoleon fără a le călca.

— Ei bine, le vom călca, spuse domnul de Salvieux. El le-a respectat tot aşa de mult când a fost vorba să-l împuşte pe nenorocitul duce d'Enghien?

— Da, spuse marchiza, e lucru stabilit: Sfânta Alianţă scapă Europa de Napoleon şi Villefort scapă Marsilia de partizanii lui. Regele ori domneşte, ori nu domneşte; dacă domneşte, guvernul lui trebuie să fie tare şi reprezentanţii lui neclintiţi. Numai aşa se poate preveni răul.

— Din păcate, doamnă, spuse Villefort zâmbind, un substitut de procuror regal soseşte totdeauna când răul a fost făcut.

— Atunci are datoria să-l repare.

— Aş putea să vă mai spun, doamnă, ca noi nu reparăm răul, ci îl răzbunăm; atâta tot.

— O, domnule de Villefort, glăsui o tânără şi drăguţă fiinţă, fiica contelui de Salvieux şi prietena domnişoarei de Saint-Méran, caută să ai un proces frumos în timpul şederii noastre la Marsilia. N-am văzut niciodată o curte cu juri şi se spune că e ceva cu totul deosebit.

— Într-adevăr, cu totul deosebit, domnişoară, spuse substitutul; căci, în locul unei tragedii teatrale, e o dramă adevărată; în locul unor dureri jucate, sunt dureri reale. Omul pe care îl vezi acolo, în loc să se întoarcă după coborârea cortinei la el acasă, să cineze în familie şi să se culce liniştit pentru a repeta scena a doua zi, intră în închisoare, unde dă de călăi. Precum vedeţi, nu există spectacol mai frumos decât acesta pentru persoanele nervoase care caută emoţii. Domnişoară, fiţi pe pace: dacă se prezintă ocazia, vi-l voi procura.

— Ne înfioară şi râde, spuse Renée, îngălbenindu-se.

— Ce vreţi, e un fel de duel... Am cerut în cinci sau şase rânduri pedeapsa cu moartea împotriva unor acuzaţi politici sau de alt fel. Ei bine, cine ştie câte pumnale se ascut în momentul acesta în umbră, sau sunt chiar îndreptate împotriva mea?

— O, doamne, glăsui Renée, posomorându-se tot mai mult. Vorbeşti serios, domnule de Villefort?

— Cum nu se poate mai serios, domnişoară, urmă tânărul magistrat cu zâmbetul pe buze. Iar cu procesele acestea frumoase, pe care domnişoara le doreşte pentru a-şi satisface curiozitatea şi pe care eu le doresc pentru a-mi satisface ambiţia, situaţia se va agrava şi mai mult. Vă închipuiţi că toţi aceşti ostaşi ai lui Napoleon, deprinşi să meargă orbeşte spre inamic, cugetă atunci când trag un cartuş sau când dau atacul cu baioneta? Au să cugete ei, când e vorba să ucidă un om pe care îl cred duşmanul lor personal, mai mult decât ar urma să ucidă un rus, un austriac sau un ungur, pe care nu l-au văzut niciodată? De altminteri, acestea sunt necesare; fără asta meseria noastră n-ar avea nici o scuză. Când văd lucind în ochii acuzatului fulgerarea luminoasă a înverşunării, eu mă simt încurajat, exaltat. Nu mai e un proces, e o luptă; lupt împotriva lui, el ripostează, eu înteţesc atacul şi lupta se sfârşeşte că toate bătăliile: cu o victorie sau cu o înfrângere. Iată ce înseamnă a pleda. Pericolul creează elocvenţa. Un acuzat care mi-ar zâmbi după replica mea, m-ar face să cred că am vorbit prost, că ceea ce spun e palid, fără vigoare, neîndestulător. Gândiţi-vă deci la senzaţia de orgoliu pe care o încearcă un procuror regal, convins de culpabilitatea acuzatului, când îl vede pe acesta îngălbenindu-se şi înclinându-se sub povara dovezilor şi sub fulgerele elocvenţei sale. Capul se pleacă, va cădea.

Renée scoase un strigăt uşor.

— Iată ce înseamnă a vorbi, spuse un invitat.

— Iată omul care trebuie în timpuri ca acestea ale noastre, spuse al doilea.

— De aceea, glăsui al treilea, ai fost superb în ultimul dumitale proces, dragă Villefort. Ştii, omul care îşi asasinase părintele. Ei bine, l-ai ucis literalmente, înainte de a-l fi atins călăul.

— O, paricizii, spuse Renée, nu mă interesează; pentru astfel de oameni nu există chinuri îndeajuns de mari; dar în ce-i priveşte pe nenorociţii acuzaţi politici...

— Cu ei este mai grav, Renée, căci regele e părintele naţiunii şi a vroi să răstorni sau să ucizi pe rege, înseamnă a vroi să ucizi pe părintele a treizeci şi două milioane de oameni.

— Tot una e, domnule de Villefort, spuse Renée. Îmi făgăduieşti că vei fi îngăduitor cu cei pe care ţi-i voi recomanda?

— Fii pe pace, spuse Villefort cu cel mai fermecător zâmbet; vom întocmi împreună rechizitoriile.

— Draga mea, spuse marchiza, vezi-ţi de colibrii şi de cârpele tale şi lasă-l pe viitorul tău soţ să-şi facă meseria. Astăzi armele se odihnesc şi robele au trecere; există în privinţa aceasta un cuvânt latin de o mare profunzime.

— Cedant arma togae{3}, spuse Villefort înclinându-se.

— Nu îndrăzneam să vorbesc latineşte, spuse marchiza.

— Aş fi preferat ca dumneata să fii medic, reluă Renée. Îngerul exterminator, oricât ar fi de înger, m-a înfricoşat totdeauna.

— Bună Renée, murmură Villefort învăluind-o pe fată într-o privire iubitoare.

— Fiica mea, spuse marchizul, domnule de Villefort va fi medicul moral şi politic al acestei provincii. Crede-mă, e un rol frumos de jucat.

— Şi va fi un mijloc de a da uitării rolul pe care l-a jucat părintele său, reluă incorigibila marchiză.

— Doamnă, glăsui Villefort cu un zâmbet trist, am avut onoarea să vă spun că părintele meu s-a lepădat ― cel puţin aşa nădăjduiesc, de erorile trecutului şi că a devenit un prieten zelos al religiei şi al ordinei, un regalist mai bun decât mine; căci el e din convingere, iar eu nu sunt decât din pasiune.

Şi, după fraza aceasta rotunjită, Villefort privi spre invitaţi pentru a-şi da seama de efectul fanfaronadei sale, aşa cum, după o frază la fel, ar fi privit la tribunal publicul.

— Dragă Villefort, spuse contele