de Salvieux, tocmai asta i-am răspuns şi eu deunăzi la Tuileries ministrului Casei Regale, care îmi cerea oarecum socoteală asupra ciudatei alianţe dintre fiul unui girondin şi fiica unui ofiţer al armatei lui Condé; iar ministrul a înţeles foarte bine. Sistemul acesta de fuziune aparţine lui Ludovic al XVIII-lea. De aceea regele care, fără ca noi să bănuim ne asculta conversaţia, ne-a întrerupt spunând: "Villefort, ― notează, regele, n-a pronunţat numele de Noirtier, ci dimpotrivă a apăsat pe acela de Villefort, ― Villefort, a spus regele, va face o carieră bună. E un tânăr matur de pe acum şi aparţine lumii mele. Am văzut cu plăcere că marchizul şi marchiza de Saint-Méran îl fac ginerele lor şi le-aş fi recomandat această alianţă dacă nu veneau ei cei dintâi să-mi ceară permisiunea."

— A spus regele asta, conte? exclamă Villefort încântat.

— Îţi reproduc propriile lui cuvinte, iar dacă marchizul vrea să fie sincer, va mărturisi că ceea ce îţi comunic, în momentul acesta, se potriveşte perfect cu ceea ce regele i-a spus lui însuşi când, acum şase luni, i-a vorbit despre un proiect de căsătorie între fiica sa şi dumneata.

— Adevărat, spuse marchizul.

— O, dar îi datorez prin urmare totul vrednicului suveran! Voi căuta deci să fac totul pentru a-l servi.

— Bravo, glăsui marchiza, aşa te iubesc: să poftească în momentul acesta un conspirator şi va fi bine venit!

— Iar eu, mamă, spuse Renée, îl rog pe Dumnezeu să nu te asculte şi să nu-i trimită domnului de Villefort decât mici hoţi, faliţi fără însemnătate şi escroci timizi. În chipul acesta voi dormi liniştită.

— E ca şi cum ai dori medicului migrene, pojaruri şi înţepături de viespi, lucruri care nu compromit decât epiderma, glăsui Villefort râzând. Dacă vrei să mă vezi procuror, urează-mi, dimpotrivă, maladiile acelea grozave a căror tratare face medicului cinste.

În momentul acela şi ca şi cum întâmplarea nu aşteptase decât exprimarea dorinţei lui Villefort pentru ca aceasta să-i fie satisfăcută, un valet intră şi îi spuse câteva cuvinte la ureche. Villefort se ridică de la masă, scuzându-se şi se înapoie după câteva clipe cu figura luminată şi cu buzele zâmbitoare.

Renée îl privi cu dragoste, căci, văzut astfel, cu ochii lui albaştri, cu tenul mat şi cu favoriţii negri care îi încadrau chipul, era într-adevăr un tânăr elegant şi frumos. De aceea fata aştepta cu nerăbdare explicarea cauzei pentru care un moment dispăruse.

— Domnişoară, spuse Villefort, năzuiai adineauri să ai ca soţ un medic; eu am, cu discipolii lui Esculap (se vorbea astfel încă în 1815), asemănarea că niciodată ceasul nu-mi aparţine şi că sunt deranjat chiar de lângă dumneata, chiar de la ospăţul logodnei mele.

— Şi de ce eşti deranjat, domnule? întrebă frumoasa fată cu uşoară nelinişte.

— O, pentru un bolnav care, după câte mi s-a spus, e în ultimul grad. Un caz grav şi boala frizează eşafodul.

— Vai, domnule! exclamă Renée, îngălbenindu-se.

— Adevărat? rosti într-un singur glas adunarea.

— Se pare că a fost descoperit un mic complot bonapartist.

— E cu putinţă? spuse marchiza.

— Iată scrisoarea de denunţ.

Şi Villefort citi:

 

"Domnul procuror regal este înştiinţat, de un prieten al tronului şi al religiei, că numitului Edmond Dantès, secundul vasului «Faraon», sosit azi dimineaţă din Smirna, după ce s-a oprit la Neapole şi la Porto-Ferrajo, i-au fost încredinţate de către Murat o scrisoare pentru uzurpator şi de către uzurpator o scrisoare pentru comitetul bonapartist din Paris.

Dovada crimei sale se poate face arestându-l, căci scrisoarea se va găsi sau la el, sau la părintele său, sau în cabina sa pe bordul «Faraonului»".

 

— Dar, glăsui Renée, scrisoarea aceasta, care nu e, de altminteri, decât o scrisoare anonimă, este adresată domnului procuror regal, nu dumitale.

— Da, dar procurorul regal e absent. În lipsa lui epistola a parvenit secretarului său, care avea misiunea să deschidă scrisorile. El a deschis-o deci, m-a căutat şi, negăsindu-mă, a dat ordin de arestare.

— Aşadar, culpabilul e arestat? întrebă marchiza.

— Adică acuzatul, glăsui Renée.

— Da, doamnă, spuse Villefort, şi, precum aveam onoarea să spun adineaori domnişoarei Renée, dacă scrisoarea în chestiune se va găsi, starea bolnavului e gravă.

— Şi unde e nenorocitul? întrebă Renée.

— E la mine.

— Haide, prietene, spuse marchizul, nu lipsi de la datoriile dumitale, rămânând cu noi atunci când serviciul regelui te aşteaptă în altă parte. Du-te deci acolo unde te aşteaptă serviciul regelui.

— O, domnule de Villefort, spuse Renée, împreunându-şi mâinile, fii îngăduitor, e ziua dumitale de logodnă.

Villefort făcu ocolul mesei şi, apropiindu-se de scaunul fetei, se rezemă de spătar:

— Voi face tot ce am să pot, scumpă Renée, glăsui el, ca să-ţi cruţ o nelinişte; dacă însă indiciile sunt sigure, dacă acuzaţia este întemeiată, buruiana bonapartistă va trebui tăiată.

Renée se înfioră la auzul cuvântului tăiată, căci buruiana despre care el spunea că trebuie tăiată avea un cap.

— Eh, spuse marchiza, n-o asculta pe copiliţa asta, Villefort. Se va linişti ea.

Şi marchiza îi întinse lui Villefort o mână uscată pe care el o sărută, continuând s-o privească pe Renée şi spunându-i din ochi:

"Sărut în momentul acesta mâna dumitale, sau cel puţin aş vrea".

— Triste auspicii! murmură Renée.

— Domnişoară, spuse marchiza, eşti de o copilărie deznădăjduitoare: mă rog, ce are a face destinul statului cu fanteziile dumitale de sentiment şi cu sensibilităţile inimii dumitale.

— O, mamă! murmură Renée.

— Fiţi îngăduitoare cu răul regalist, doamnă marchiză, spuse Villefort, vă făgăduiesc că-mi voi îndeplini pe deplin meseria de substitut de procuror regal, adică o să fiu de o severitate cumplită.

Dar, în timp ce magistratul adresa cuvintele acestea marchizei, logodnicul aruncă pe furiş o privire logodnicei, iar privirea spunea:

"Renée, fii liniştită: de hatârul dragostei tale am să fiu indulgent".

Renée răspunse privirii lui cu cel mai dulce zâmbet şi Villefort ieşi, purtând paradisul în inimă.

 

 

Capitolul VII   Interogatoriul

 

 

De cum ieşi din sufragerie, Villefort părăsi masca voioasă, luând aerul grav al unui om chemat la îndatorirea supremă de a se rosti asupra vieţii semenului său. Dar, cu toată mobilitatea fizionomiei sale, mobilitate pe care substitutul o studiase de multe ori dinaintea oglinzii, aşa cum e dator să facă un actor iscusit, de data aceasta îi fu greu să-şi încrunte sprâncenele şi