să-şi posomorască trăsăturile. În afară de amintirea liniei politice, urmată de părintele său care, dacă nu se depărta complet de ea, putea să-i abată viitorul, Gérard de Villefort era în momentul acesta cât se poate de fericit. Bogat prin sine, ocupa la douăzeci şi şapte de ani un loc înalt în magistratură, se însura cu o tânără şi frumoasă fiinţă pe care o iubea, nu pătimaş, ci cu raţiune, aşa cum un substitut de procuror poate să iubească şi, în afară de frumuseţea ei remarcabilă, domnişoara de Saint-Méran, logodnica lui, aparţinea uneia dintre familiile cu cea mai bună situaţie la curte; iar pe lângă influenţa părintelui şi a mamei ei pe care, neavând alt copil, putea fi folosită întreagă pentru ginere. Pe de altă parte, logodnica aducea soţului ei şi o zestre de cincizeci de mii de taleri care, graţie speranţelor, ― cuvânt groaznic, născocit de mijlocitorii de căsătorii, ― putea să sporească într-o zi cu o moştenire de o jumătate de milion.

Toate aceste elemente reunite compuneau deci pentru Villefort un total de fericire aşa de uluitor, încât i se părea că vede pete în soare, după ce-şi privise îndelung viaţa interioară cu ochii sufletului.

Găsi la poartă pe comisarul de poliţie care îl aştepta. Vederea omului în negru îl coborî, îndată, din înălţimile celui de al treilea cer, pe pământul material pe care călcăm. Îşi compuse figura aşa cum am spus, apropiindu-se de ofiţerul justiţiei:

— Domnule, îi spuse el, uite, am citit scrisoarea şi ai făcut bine arestându-l pe om. Dă-mi acum asupra lui şi asupra conspiraţiei toate amănuntele pe care le-ai cules.

— Despre conspiraţie, domnule, nu ştim încă nimic; toate hârtiile confiscate au fost închise într-un singur pachet şi depuse cu peceţi pe biroul dumneavoastră. În ce-l priveşte pe acuzat, aţi văzut prin chiar scrisoarea care-l denunţă că e un anume Edmond Dantès, secund pe bordul vasului "Faraonul", care face comerţ cu bumbac cu Alexandria şi Smirna şi care aparţine casei Morrel şi fiul din Marsilia.

— Înainte de a servi în marina comercială a servit în marina militară?

— O, nu, domnule; este un tinerel.

— Ce vârstă?

— Nouăsprezece sau cel mult douăzeci de ani.

În momentul acela, pe când Villefort, mergând pe strada Mare, ajunse la colţul străzii des Conseils, un om care părea că-l aşteaptă i se adresă; era domnul Morrel.

— A, domnul de Villefort, exclamă acesta zărindu-l pe substitut, îmi pare foarte bine că vă întâlnesc. Închipuiţi-vă că s-a săvârşit eroarea cea mai ciudată, cea mai neauzită: a fost arestat secundul vasului meu, Edmond Dantès.

— Ştiu, domnule, spuse Villefort şi mă duc să-l interoghez.

— O, domnule, continuă domnul Morrel mânat de prietenia sa pentru tânăr, nu-l cunoaşteţi pe cel care e acuzat. Eu îl cunosc; imaginaţi-vă omul cel mai blând, cel mai cinstit şi, aproape că aş îndrăzni să spun, omul care îşi cunoaşte cel mai bine meseria din întreaga marină comercială. O, domnule de Villefort, vi-l recomand cu toată sinceritatea şi din tot sufletul.

Precum s-a putut vedea, Villefort aparţinea taberei nobile din oraş, iar Morrel taberei plebeiene; primul era ultraregalist, al doilea bănuit de bonapartism în surdină. Villefort îl privi pe Morrel dispreţuitor şi îi răspunse rece:

— Ştii, domnule, că cineva poate să fie blând în viaţa particulară, cinstit în relaţiile comerciale, savant în meseria lui şi să fie totuşi, politiceşte vorbind, un mare vinovat. Ştii, nu-i aşa, domnule?

Şi magistratul apasă pe ultimele cuvinte ca şi cum ar fi vrut să le aplice armatorului, în timp ce privirea lui scrutătoare vroia parcă să pătrundă până în adâncul inimii omului acesta, atât de cutezător încât intervenea pentru altul, când el însuşi era dator să ştie că avea nevoie de indulgenţă.

Morrel roşi, căci nu se simţea cu conştiinţa tocmai curată în privinţa opiniilor politice. Şi, de altminteri, destăinuirea pe care i-o făcuse Dantès în ce priveşte întrevederea cu marele mareşal şi cele câteva cuvinte pe care i le adresase împăratul, îl tulburau oarecum. Adăugă totuşi, cu accentul celui mai profund interes:

— Domnule de Villefort, vă implor, fiţi drept cum trebuie să fiţi; bun aşa cum sunteţi totdeauna şi daţi-ni-l repede pe bietul Dantès.

Cuvântul daţi-ni-l sună revoluţionar în urechea substitutului de procuror.

"Ehei, daţi-ni-l, îşi zise el. Nu cumva acest Dantès e afiliat vreunei secte de carbonari, întrucât protectorul lui întrebuinţează, fără să-şi dea seama, formula colectivă? Comisarul mi-a spus, îmi pare, că l-a arestat într-o cârciumă, într-o societate numeroasă: nu cumva complotau?"

Pe urmă, cu glas tare:

— Domnule, răspunse el, poţi să fii pe deplin liniştit şi nu vei fi apelat în zadar la spiritul meu de dreptate dacă acuzatul e inocent; dar dacă, dimpotrivă, e vinovat, trăim într-o epocă grea, domnule, când nepedepsirea ar fi un exemplu fatal. Voi fi deci nevoit să-mi fac datoria.

Şi, deoarece ajunsese la uşa casei sale lipită de palatul de justiţie, intră măreţ, după ce-l salută cu o politeţe de gheaţă pe nefericitul armator, care rămase împietrit parcă în locul unde Villefort îl părăsise.

Anticamera era plină de jandarmi şi de agenţi de poliţie; în mijlocul lor, păzit, învăluit în priviri aprinse de ură, stătea calm şi nemişcat deţinutul.

Villefort străbătu anticamera, aruncă spre Dantès o privire piezişă şi după ce luă un pachet pe care i-l dădu un agent, dispăru, spunând:

— Să se aducă deţinutul!

Oricât de fulgerătoare ar fi fost privirea, ea îi ajunsese lui Villefort pentru a-şi forma o idee despre omul pe care urma să-l supună interogatoriului. Recunoscuse inteligenţa în fruntea lată şi deschisă, curajul în ochii ficşi şi în sprâncenele încruntate şi Sinceritatea în buzele groase, pe jumătate deschise, printre care se vedea un şir dublu de dinţi albi ca fildeşul.

Prima impresie fusese favorabilă lui Dantès. Dar Villefort auzise de atâtea ori, ca pe un cuvânt de politică profundă, că trebuie să le fereşti de prima pornire, tocmai pentru că era bună, încât aplică impresiei maxima aceasta fără să ţină seama de diferenţa dintre aceste două cuvinte.

Îşi înăbuşi deci instinctele bune care vroiau să-i năpădească inima, pentru a da de acolo asalt minţii; îşi potrivi la oglindă figura de zile mari şi se aşeză sumbru, ameninţător, dinaintea biroului.

În clipa următoare Dantès intră.

Tânărul era tot