palid, dar calm şi zâmbitor. Îl salută pe judecător cu o politeţe firească, apoi caută din ochi un scaun ca şi cum s-ar fi aflat în salonul armatorului Morrel.

Abia atunci el întâlni privirea posomorâtă a lui Villefort, privire caracteristică oamenilor justiţiei, care nu vor să li se citească gândul şi care fac din ochii lor o sticlă fără luciu. Privirea aceasta îi arătă că se găsea dinaintea chipului mohorât al justiţiei.

— Cine eşti dumneata şi cum te cheamă? întrebă Villefort răsfoind notele pe care agentul i le predase când a intrat şi care, într-un ceas, deveniseră voluminoase, într-atât corupţia spionajelor se alipeşte de acest corp nefericit care sunt deţinuţii.

— Domnule, mă numesc Edmond Dantès, răspunse tânărul cu glas calm şi sonor. Sunt secund pe bordul vasului "Faraonul" care aparţine domnilor Morrel şi fiul.

— Vârsta dumitale? continuă Villefort.

— Nouăsprezece ani, răspunse Dantès.

— Ce făceai în momentul când ai fost arestat?

— Mă aflam la ospăţul logodnei mele, domnule, glăsui Dantès cu glas uşor mişcat, într-atât de dureros era contrastul dintre momentele de bucurie şi ceremonia lugubră de acum, într-atât chipul sumbru al domnului de Villefort scotea în relief figura strălucitoare a logodnicei lui.

— Asistai la ospăţul logodnei dumitale? întrebă substitutul tresărind fără să vrea.

— Da, domnule, sunt pe cale să mă însor cu o femeie pe care o iubesc de trei ani.

Deşi impasibil ca de obicei, Villefort fu izbit totuşi de coincidenţă, iar glasul mişcat al lui Dantès, surprins în toiul fericirii, trezi în taina sufletului său o fibră de simpatie: se însura şi el, era şi el fericit, iar fericirea îi fusese tulburată pentru a contribui la nimicirea bucuriei unui om care, ca şi el, atingea fericirea.

Apropierea aceasta filozofică, gândi el, va face o mare impresie când am să mă înapoiez în salonul domnului de Saint-Méran; şi îşi întocmi dinainte, în cuget, în timp ce Dantès aştepta alte întrebări, cuvintele antitetice cu ajutorul cărora oratorii construiesc frazele care smulg aplauze şi care, uneori, fac impresie unei elocvenţe adevărate.

După ce micul speech lăuntric fu întocmit, Villefort zâmbi cu gândul la efect şi reveni la Dantès:

— Continuă, domnule, glăsui el.

— Ce vreţi să continui?

— Să luminezi justiţia.

— Să-mi spună justiţia asupra cărui punct vrea să fie luminată şi îi voi spune tot ce ştiu; decât, adăugă el la rându-i cu un zâmbet, o înştiinţez că nu ştiu mare lucru.

— Ai servit sub uzurpator?

— Urma să fiu încorporat în marina militară când a căzut.

— Se spune că opiniile dumitale politice sunt exagerate, spuse Villefort, căruia nu i se suflase un cuvânt despre aceasta, dar care nu se da în lături să pună întrebarea aşa cum se pune o acuzare.

— Opiniile mele politice, domnule? O, mi-e aproape ruşine să spun dar eu nu am avut niciodată ceea ce se cheamă o opinie. Sunt în vârstă de abia nouăsprezece ani, după cum am avut onoarea să vă spun. Nu ştiu nimic, nu sunt destinat să joc nici un rol, puţinul care sunt şi voi fi, dacă mi se acordă locul care îl râvnesc, îl voi datora domnului Morrel. De aceea toate opiniile mele, nu politice, dar particulare, se mărginesc la aceste trei sentimente: îl iubesc pe părintele meu, îl respect pe domnul Morrel şi o ador pe Mercédès. Iată, domnule, tot ce pot spune justiţiei. Vedeţi că e prea puţin interesant pentru ea.

Pe măsură ce Dantès vorbea, Villefort îi privea chipul aşa de blând şi de deschis şi îi reveneau în memorie cuvintele rostite de Renée care, fără să-l cunoască, îi ceruse indulgenţa pentru acuzat. Cu deprinderea pe care substitutul crimei şi al criminalilor o căpătase, vedea ţâşnind din fiecare cuvânt al lui Dantès dovada inocenţei. Într-adevăr, tânărul, aproape că s-ar putea spune copilul acesta simplu, natural, elocvent, cu acea elocvenţă a inimii pe care n-o găseşti niciodată când o cauţi, plin de afecţiune pentru toţi, deoarece era fericit şi deoarece fericirea îi face buni chiar pe oamenii răi, revărsa şi asupra judecătorului bunăvoinţa ce-i deborda din inimă. Edmond nu avea în privire, în glas, în gest, oricât de aspru fusese Villefort cu el, decât mângâiere şi bunătate pentru cel care-l interoga.

"La naiba, îşi spuse Villefort, e un băiat fermecător şi, nădăjduiesc, nu-mi va fi greu să-i fac plăcerea lui Renée, îndeplinind prima recomandare dată de ea: voi căpăta astfel o strângere de mână în faţa lumii şi un sărut încântător într-un ungher."

Şi, la gândul acesta, figura lui Villefort se lumină; de aceea, când îşi abătu privirile de la cugetul său la Dantès, Dantès, care îi urmărise mişcările chipului, zâmbea.

— Domnule, spuse Villefort, cunoşti niscai duşmani?

— Duşmani? întrebă Dantès; am norocul de a însemna prea puţin pentru ca situaţia mea să mi-i facă. În ce priveşte caracterul meu, poate cam repezit, am încercat totdeauna să-l îmblânzesc faţă de subordonaţi. Am sub ordinele mele zece sau doisprezece mateloţi: întrebaţi-i, domnule şi vă vor spune că mă iubesc şi mă respectă, nu ca pe un părinte, ― sunt prea tânăr pentru aceasta, ― dar ca pe un frate mai mare.

— Dar în lipsă de duşmani, poate că ai invidioşi: vei fi numit căpitan la nouăsprezece ani, ceea ce e un post înalt în meseria dumitale. Te vei însura cu o femeie frumoasă, care te iubeşte, ceea ce e un noroc rar pe pământ: Poate că ambele preferinţe ale destinului ţi-au creat niscai invidioşi.

— Da, aveţi dreptate. De bună seamă, îi cunoaşteţi pe oameni mai bine decât mine şi este cu putinţă, dar dacă invidioşii aceştia se găsesc printre prietenii mei, vă declar că prefer să-i cunosc, pentru a nu mă vedea silit să-i urăsc.

— Faci rău, domnule. Trebuie totdeauna, pe cât cu putinţă, să vezi limpede în jurul dumitale; şi, într-adevăr, îmi pari un tânăr aşa de vrednic, încât mă voi abate pentru dumneata de la regulile obişnuite ale justiţiei şi te voi ajuta să vezi limpede, comunicându-ţi denunţul care te aduce la mine: iată hârtia acuzatoare. Recunoşti scrisul?

Şi Villefort scoase din buzunar scrisoarea, prezentând-o lui Dantès. Dantès privi şi citi. Un nor trecu pe fruntea lui şi spuse:

— Nu, domnule, nu cunosc scrisul. E prefăcut şi totuşi