— Lasă laudele, Joe. De mult ne tot ameninţi cu pedepsirea lui Cirro. Şi pe el îl doare în fund de tine. Scuzaţi expresia, Don Serafino. Să vorbim mai bine de lucruri serioase. Cînd sosesc ţigările, Gino ?

Gino se scarpină în creştet.

— Ce e azi ? Marţi ? Vineri le ai la Castellamare. Ah! Tot în legătură cu ţigările. Nu sînt mulţumit de Mi-chelotto. Pretinde „cam des" că lipsesc lăzi cu ţigări.

Don Serafino se servi cu o pulpă de fazan.

— Vincenzo, crezi că pînă la sfîrşitul săptămînii soseşte şi transportul tău cu stupefiante ? întrebă el.

— Nu m-ar bucura deloc să sosească atît de repede, zise elefantinul, întrerupîndu-şi rumegatul. Aş vrea să dispun de tot efectivul pentru stupefiante.

— Ai destui oameni, Don Calo, la Castellamare, zise Joe.

— Vezi-ţi de sectorul tău, replică Don Calo, servin-du-se cu o nouă porţie de caviar.

— La nevoie îţi trimit întăriri de la Trapani, zise unchiul Gino.

în clipa aceea se deschise uşa. Intră o fată de vreo optsprezece ani, o drăcoaică vioaie cu păr şi ochi de cărbune, cu sîni obraznici, corp ispititor şi picioare lungi de balerină. Purta o rochie învoaltă, de muselină albă, stropită cu paiete. Sandalele aurii cu tocuri înalte, se armonizau cu o geantă mică de fir, pe care noua venită o rotea asemenea unei sfîrleze, pe degetul arătător.

Fata îl sărută pe Don Serafino pe obraz, făcu un semn voios cu mîna spre ceilalţi convivi, se uită plăcut surprinsă la Mircea, apoi se aşeză pe unul din cele două scaune rămase libere.

— La ora asta se vine la masă ? o dojeni cu o umbră de asprime Don

Serafino.

— Croitoreasa e de vină, ciripi fata. Mi-a adus rochia abia acum zece minute. Cum era să vin ? Goală ?

Don Serafino clătină din cap, manifestîndu-şi în acest chip inofensiv contrarietatea.

— Ce limbaj, Lucia, ce limbaj ! Ce şi-or fi închipuind prietenii despre tine

? Lucia ridică din umeri, cu drăgălaşă nepăsare. Ai dulapurile pline cu rochii, stărui Don Serafino.

— Sînt demodate, toate sînt demodate, tată. Vrei să spună lumea că fiica lui Don Serafino nu ştie să se îmbrace ?

Fata acceptă puţin caviar şi o felie de piept de fazan.

Don Serafino o privea cu încîntare. Fiica lui nu avea asemănare în întreaga Sicilie.

— Ah, am uitat să ţi—1 prezint pe Vincenzo, zise el. Băiat simpatic, nu-i aşa ?

Lucia aruncă o privire expertă asupra lui Mircea, care se înclină cu amabilitate. îl plăcuse din prima clipă.

— Joci tenis ? întrebă ea.

— Mă descurc...

— Am să te invit la un meci. Vreau să te bat. Mircea zîmbi.

— Să mă baţi ? Te-am supărat cu ceva, sîgnorina Lucia ?

Fata rîse, arătîndu-şi dinţii albi, superbi.

Mircea observă că Joe îl privea cu o expresie învenir nată. Nu cumva era gelos ? Asta ar complica şi mai mult lucrurile.

Restul cinei, conversaţia se învîrti numai în jurul Luciei care turuia cu nesecată vervă despre modă, filme, sporturi nautice şi în special despre muzica de jaz, marea ei pasiune.

înaintea desertului, Lucia se ridică de la masă.

— Tată, am plecat. La zece mă aşteaptă Caria. Trec să o iau cu maşina. Sîntem invitate la o serată.

— Ce serată? întrebă Don Serafino.

— Eu te întreb pe dumneata cînd ieşi în oraş ? rosti ea cu adorabilă impertinenţă.

Salută fluturîndu-şi mîna, apoi părăsi în fugă încăperea.

Don Serafino oftă şi se întoarse spre Joe, căruia îi aruncă o privire întrebătoare.

— Nici o grijă, zise Joe, sigur de sine. Am dat dispoziţie să fie păzită de opt oameni.

— Numai să nu observe. Ar face un scandal... Ar spune că o spionez.

Elefantinul se înfrupta pofticios dintr-o piersică uriaşă, zemoasă şi înmiresmată.

— Ar trebui să fiţi mai energic, Don Serafino, spuse el ridicînd sentenţios mîna.

— Dacă ai fi în locul meu..., oftă iarăşi amfitrionul. Dar tu nu ştii ce înseamnă să ai copii.

— Slavă Domnului ! exclamă Don Calo.

— Mîine să-mi spui ce localuri a mai cutreierat Lucia, se adresă lui Joe

Don Serafino.

— O.K.

Don Serafino se uită Ia ceas.

— Tîrziu. Trebuie să vă părăsesc, prieteni. Medicii mi-au recomandat odihnă, linişte... Nu am parte însă nici de una, nici de alta.

Strînse mina oaspeţilor săi, apoi părăsi sufrageria. Joe se apropie de

Mircea.

— Nu vrei să ne încheiem seara la un bar ? Vorbea atît de prietenos, încît trezea bănuieli.

— Dacă îţi face plăcere...

— Hai cu noi, unchiule Gino. Pe dumneata nu te invit, Don Calo. Ştiu că nu-ţi plac dancingurile. Păcat! Dacă ai dansa, ţi-ai mai remedia silueta.

Don Calo îşi aprinse o havană :

— Mă simt foarte bine aşa cum sînt. Am plecat.

— Venim şi noi, zise unchiul Gino.

Cînd ieşiră din casă, Don Calo aruncă o privire lungă asupra cerului învăpăiat de stele.

— Care e steaua dumitaie, Vincenzo ? Mircea ridică din umeri ;

— Nu m-am fixat încă.

Don Calo arătă cu degetul unul din miriadele de aştri care împodobeau văzduhul :

— Aia de colo e steaua dumitale. O vezi ? Alături de steaua lui Joe... Ei drăcie, Joe ! Steaua ta e îngrijorător de palidă...

Joe îşi strînse eu cochetărie nodul de la cravată.

— Crezi ? Pe a dumitaie nu o mai văd de loc. Don Calo rîse, săltindu-şi abdomenul.

Coborî scările late de piatră şi se urcă în Pontiac-ul său care se lăsă pe o parte. Lîngă şofer stătea Lueky Balestrere, omul de încredere a lui Don Calo.

Pontiac-ul plecă încet, urmat îndeaproape de o maşină ocupată de trei indivizi cu mutre patibulare.

Automobilul Iui Joe, un Chrysler Imperiul, opri in dreptul scării.

Joe, Mircea şi unchiul Gino se aşezară pe bancheta din fund. în faţă, alături de şofer, se afla un tip în haine închise, cu o mitralieră pe genunchi.

în clipa cînd Chrysler-ul se puse în mişcare apărură alte două automobile,

care îl încadrară. Unul înainte, celălalt în urmă.

,.Ce lux de precauţiune", cugetă Mircea.

Chrysler-ul părăsi cu mersul său lent şi maiestuos grădina vilei lui Don

Serafino şi se angaja pe strada liniştită, rezidenţială, străjuită de copaci seculari.

Dintr-o alee luminată slab de cîteva lampadare învăluite în iederă apăru brusc o limuzină neagră, cu