Mircea tresări.

Şoferul limuzinei negre răsuci fulgerător volanul, evî-lînd în ultimul moment ciocnirea. Apoi se pierdu cu aceeaşi viteză pe o stradă lăturalnică.

— Neînsemnat trebuie să-ţi pară oraşul ăsta după ce ţi-ai petrecut mai toată viaţa Ia New-York, spuse calm unchiul Gino. Ai să te deprînzi anevoie eu atmosfera asta patriarhală.

„Patriarhală ?" reflectă Mircea. Nu s-ar spune că era tocmai patriarhală. Incidentul de la Passo di Rigona, care-l costase viaţa pe bietul Ugo, dovedea tocmai contrariul.

Joe scoase din buzunar nişte documente.

— Poftim, Vincenzo, zise el. Noile dumitaie acte. De acum înainte ai să te numeşti Vincenzo Scaccia.

Mircea le luă nepăsător şi le vîrî în buzunar, fără să lc privească. S-ar fi zis că toată viaţa umblase cu acte false.

— Tot timpul şederii dumitaie la Palermo, adăugă Joe, ai să locuieşti la hotelul Miramar. E plasat într-o poziţie avantajoasă. Ţi-am rezervat un apartament. Patru oameni vor fade de pază cu schimbul, zi şi noapte.

— Mulţumesc, rosti Mircea, ca şi cînd aceste măsuri nu 1- ar fi impresionat deloc.

In realitate supravegherea aceasta permanentă începuse să-l indispună.

Chrysler-ul străbătu cîteva străzi întunecoase, traversă un bulevard luminat a giorno, cu trotuarele tixite de noctambuli şi după ce trecu printr-o piaţă cu un monument de marmură albă, coti pe o stradă strimtă, cu cîrciumi şi dancinguri de o categorie nu tocmai selectă.

Opri în dreptul unei case cu aspect burghez. O scară cu vreo zece trepte urca pînă la o,, uşă de stejar masiv, deasupra căreia scria cu litere albastre de neon Ricardo.

— Aici se poate bea cel mai bun scotch, spuse Joe, co-borînd din maşină. Mircea şi unchiul Gino îl urmară.

Doi oameni dintre cei care le asigurau paza îi excor-tară pînă la intrare. Unul din ei ciocăni în uşă, desigur după un cod. Două lovituri scurte — pauză — trei lovituri scurte.

— Localul se deschide pentru public doar cu o oră înainte de miezul nopţii, explică Joe.

Le deschise un individ masiv, cu nasul strivit şi care purta cu stîngăcie un smoching prea strimt. Cerberul salută cu respect pe Joe şi pe unchiul Gino. Lui Mircea nu-i dădu decît o atenţie moderată. Nu-l cunoştea.

Joe îşi conduse invitaţii de-a lungul unui culoar acoperit cu un covor roşu, pînă într-o încăpere de proporţii mijlocii, cu măsuţe mici, lămpi cu abajur şi lumini difuze. Un platou de dans, estrada orchestrei şi un bar amenajat lîngă intrare contribuiau să creeze o atmosferă boemă.

— Ce zici ? exclamă Joe, frecîndu-şi mîinile. Uite, pînă şi pe ziduri nu sînt aninate decît reclame cu băuturi americane.

Numai două mese erau ocupate de obişnuiţi ai localului.

La pian, un grăsun cu o havană în colţul gurii cin ta un blues din New-Orleans. Chelnerii, asistaţi de picoliţe tinere, cu fuste scurte, care le dădeau înfăţişarea unor balerine, stăteau pe lîngă mese, aşteptînd clienţii. Maître d'hotel-ui, grav, impozant, în frac, cu vestă şi papion negru, se grăbi să iasă în întîmpinarea lui Joe şi a însoţitorilor acestuia. Zîmbind servil, îi conduse la o masă lîngă platoul de dans. Sosi şi chelnerul cu picoliţa sa. Fata să tot fi avut şaptesprezece ani. — era foarte d r a g u t a şi mai ales apetisant-de proaspătă.

Joe o bătu peste şolduri.

Fata îi zîmbi cu silită amabilitate.

— Whisky, comandă el. Valuri de tohisky. De care vrei, Vincenzo? White

Horse, House o f Lords, Hăig, lohnny Walker ?

— Bourbon, zise Mircea.

— Whisky american, oftă nostalgic Joe. Nu poţi uita The States. Te cred. Nici eu nu le pot uita. Proastă idee n i avut cretinii din F.B.I. cînd ne-au expediat în Europa.

Picoliţa aduse paharele.

Joe îi făcu ştrengar cu ochiul, apoi se plecă la ure-i lira lui Vincenzo.

— Ce zici ? în Liberia ar face senzaţie. Şi la Bahia

0 avea succes.

Mircea simţi că i se încreţeşte pielea. înţelesese sensul orbelor lui Joe. Chelnerul sosi cu sticla de whisky.

— Pentru mine Marsala, porunci unchiul Gino.

Joe era cu chef. Arăta lui Mircea o prietenie deosebită. Băuse zdravăn la cină şi acum golea pahar după pahar.

I n vino veritas, părea el să spună. Mircea era însă mai neîncrezător decît

Sfîntul Toma. Bănuia că Joe facerea să-l cîştige pentru a-l folosi, probabil, împotriva lui don Calo. Şi presupunerile lui nu erau greşite.

Joe rezista zdravăn la băutură. Ar fi putut să consume Incă o dată pe atît, fără să-şi piardă controlul asupra sa.

Şi unchiul Gino făcuse de petrecanie la două sticle de Marsala şi acum o ataca pe a treia.

între timp localul se umpluse de clienţi. Orchestra cînta un twist antrenant. Perechile se îmbulzeau pe plat o u l de dans. Instalaţia de aer condiţionat nu reuşea să elimine fumul de ţigară din încăpere.

După miezul nopţii, unchiul Gino se duse la toaletă.

Profitînd de ocazie că rămăsese singur cu Mircea, Joc îl apucă prietenos pe după umeri.

— Află că îmi eşti grozav de simpatic, Vincenzo... Poate fiindcă sîntem americani... Chiar dacă ne-au expulzat din America, noi tot americani am rămas. Nu-i aşa ?

Mai goli un pahar. Termină-ţi whisky-ul, Vincenzo, că se încălzeşte. Ciocniră paharele. Succes la Palermo, Vincenzo !

— Succes, Joe !

Joe îl privi cu dragoste.

— Dragă Vincenzo, noi am putea face treabă bună împreună. Să fim ca fraţii...

„Cain şi Abel", reflectă Mircea.

— Dacă ne-am uni forţele, continuă Joe, am ajunge în scurt timp stăpînii

Siciliei. De Don Cirro şi de şleahta lui am eu grijă. Don Serafino n-o mai duce mult. Se spune că are cancer. Don Calo vrea să-i ia locul. Dar îi lip- seşte dinamismul. E priceput la socoteli. Are însă cap de intendent, nu de şef al Mafiei. Mai sînt vreo doi-trei candidaţi. Dar îi înlătur eu. Joe îl bătu pe umăr. Vino alături de mine, Vincenzo, şi-ţi făgăduiesc un viitor cum n-a cunoscut alt fiu al Siciliei.

Unchiul Gino apăru legănîndu-se printre mese. Se aşeză greoi pe scaunul său. Vru să-şi toarne vin în pahar, dar din sticla de Marsala nu curseră decît cîteva picături.

— Joe, zise el cu mustrare. De mine n-ai grijă. Bine c-a venit Vincenzo.

Paharul lui