Gioulikanienele îi povestesc cum au fost luate şi aduse în cuibul acesta artificial. De când au fost instalate aici cu forţa, cinci Degete le studiază neîncetat. Nu, Degetele astea nu sunt agresive. Nu omoară. O singură dată s-a produs un eveniment neobişnuit: nişte Degete, altele, care nu le erau cunoscute, le-au răpit din nou, scuturându-le fără cruţare, şi multe gioulikaniene au murit cu acel prilej.

Dar de când au fost aduse înapoi, nu au mai avut nici un fel de probleme. Cele cinci Degete încântătoare le hrănesc, veghează asupra lor şi le apără.

103 jubilează. Să-i fi descoperit oare până la urmă pe interlocutorii căutaţi de atâta vreme?

Prin intermediul mirosurilor şi al gesturilor, furnicile captive în cuibul artificial îi arată cum să ajungă la Degetele acestea "amabile".

179. MIREASMA

Augusta Wells se afla în cercul comunitar. Toţi laolaltă scoteau sunetul OM, care forma un fel de sferă spirituală în care intrară împreună, strângându-se unul alături de celălalt.

Acolo sus, în suspensia aceea ireală, situată la un metru deasupra capetelor şi la cincizeci de centimetri sub tavan, nu mai simţeau foamea şi frigul, nu le mai era frică şi uitau de sine, nemaifiind decât un abur imaterial şi gânditor, care plutea în văzduh.

Şi, totuşi, Augusta Wells ieşi în grabă din interiorul sferei şi se materializă la loc în corpul ei fizic. Nu reuşea să se concentreze îndeajuns, o preocupa ceva. O idee parazită. Aşa că rămase cu spiritul şi eul pe pământ. Incidentul cu Nicolas o punea pe gânduri.

Bătrâna îşi spunea că lumea oamenilor trebuia să fie extrem de impresionantă pentru o furnică. Niciodată furnicile nu vor fi capabile să înţeleagă ce este o maşină, o râşniţă de cafea sau un compostor de bilete de tren. Era ceva ce le depăşea limitele închipuirii. Augusta Wells se gândi că distanţa dintre universul furnicilor şi universul acesta uman incomprehensibil este poate egală cu cea care desparte la rândul ei universul uman de o dimensiune superioară, poate divină.

Poate că şi într-o dimensiune spaţiu-timp superioară există un Nicolas. Oamenii se tot întreabă de ce Dumnezeu se poartă aşa cum o face, dar poate că în realitate el nu este decât un puşti fără minte care se distrează ca să mai scape de plictiseală!

Când i se va spune oare şi lui că e ora gustării şi că trebuie să înceteze de-a se mai juca astfel cu oamenii?

Augusta Wells era zăpăcită şi, în acelaşi timp, surescitată de acest gând.

Dacă furnicile nu sunt în stare să-şi imagineze un compostor de bilete de tren, atunci oare ce fel de maşini şi de concepte originale manipulează zeii spaţiului-timp superior?

Dar toate acestea nu erau decât nişte reflecţii gratuite şi fără rost. Augusta Wells se concentră din nou şi se pomeni înapoi în sfera delicată a spiritelor grupului.

180. CAPĂTUL E TOT MAI APROAPE

E plin de zgomote, de mirosuri şi de căldură. E clar că aici sunt nişte Degete însufleţite.

103 se apropie de zona de unde vin zgomotele şi vibraţiile, încercând să nu se rătăcească prea rău prin jungla mochetei groase şi roşii. Drumul îi este presărat cu obstacole moi la pipăit: pe jos zac o mulţime de ţesături multicolore.

Ultima dintre cruciate se caţără pe haina lui Jacques Méliès, apoi pe pantaloni, îşi continuă calea călcând pe un taior de mătase neagră, înaintează peste cămaşa comisarului, iar mai încolo urcă şi coboară pe toboganele formate de sutienul Laetititei Wells. Furnica se apropie din ce în ce mai mult de zona turbulenţelor.

În faţa ei se află pulpana unei cuverturi, pe care o escaladează. Cu cât urcă mai sus, cu atât scuturăturile sunt mai puternice. Percepe parfumuri de Degete, căldura tipică a Degetelor, zgomotele caracteristice Degetelor; sunt acolo sus, nu mai încape nici o îndoială. În scurt timp le va întâlni. 103 deschide coconul de fluture şi scoate avuţia nepreţuită. Misiunea Mercur se apropie de sfârşit. 103 se caţără în capul patului.

Fie ce-o fi!

Laetitia îşi închise ochii de culoare mov; simţea energia yang a partenerului ei amestecându-se cu energia ei yin. Trupurile lor strâns lipite dansau în acelaşi ritm. Când deschise din nou ochii, avu o tresărire. Chiar în faţa nasului ei se afla o furnică ce ţinea între mandibulele întinse o minusculă bucată de hârtie împăturită!

Scena era de-a dreptul năucitoare. Încetă pe loc să se mai mişte, se încordă şi se desprinse.

Jacques Méliès fu surprins de întreruperea bruscă.

― Ce s-a întâmplat?

― E o furnică în pat!

― O fi scăpat din terariul tău. Ne-ajunge cât am avut de-a face cu furnicile pe ziua de azi, alung-o şi hai să continuăm de unde am rămas!

― Nu, stai puţin, asta e altfel. Are ceva extraordinar.

― E vreun robot de-al lui Ramirez?

― Nu, e o furnică adevărată. Şi n-o să mai crezi, dar are între mandibule o bucată de hârtie pe care pare-se că vrea să ne-o dea!

Comisarul bodogăni, dar consimţi să se convingă cu ochii săi. Văzu într-adevăr o furnică ce căra un petic de hârtie împăturită.

103 distinge în faţă un vas plin cu Degete.

De obicei, animalul degetal se împarte în două turme de câte cinci Degete. Acesta trebuie să fie un animal superior, deoarece este mai voluminos şi dispune de patru turme de câte cinci Degete în loc de două. Aşadar, douăzeci de Degete care zburdă pornind dintr-o structură-rădăcină de culoare roz.

103 păşeşte înainte şi întinde scrisoarea la capătul mandibulelor, luptându-se cu frica firească pe care i-o inspiră entităţile acelea extravagante.

În aceeaşi clipă, furnica îşi aminteşte de episodul bătăliei cu Degetele din pădure şi îi vine să o ia la fugă cât o ţin labele. Ar fi însă o prostie prea mare să nu facă faţă tocmai acum, când este pe punctul de a-şi atinge ţelul.

― Haide, încearcă să afli ce ţine în mandibule.

Foarte încet, Jacques Méliès întinse mâna în direcţia furnicii.

― Eşti sigură că n-o să mă muşte sau n-o să mă împroaşte cu aci