bandei însemnau o sumă aşa de mică încât nu se prea sinchisea. Îşi continuă deci drumul spre poiană, dar spre marea lui mirare, Carlini sosi aproape o dată cu el.

— Să tragem, să tragem la sorţi! strigară bandiţii zărindu-l pe şef. Şi ochii tuturor scânteiară de beţie şi de pofte, în timp ce flacăra jarului zvârlea asupra lor o lumină roşiatică, făcându-i să semene cu demonii.

Cererea lor era dreaptă; de aceea şeful făcu din cap un semn, anunţând că este de acord. Puseră toate numele într-o pălărie ― numele lui Carlini împreună cu ale celorlalţi ― iar cel mai tânăr din bandă scoase din urna improvizată un bileţel.

Bileţelul conţinea numele lui Diavolaccio, acela care închinase în sănătatea şefului şi căruia Carlini îi răspunsese aruncându-i paharul în obraz. Printr-o rană lată, deschisă de la tâmplă la gură, sângele îi curgea în valuri.

Văzându-se favorizat de noroc, Diavolaccio scoase un hohot de râs.

— Căpitane, spuse el, Carlini nu a vrut adineauri să bea în sănătatea ta. Propune-i să bea într-a mea, va avea poate mai mult respect pentru tine decât pentru mine.

Fiecare se aştepta la o explozie din partea lui Carlini; dar, spre marea mirare a tuturor, el luă un pahar într-o mână, o sticlă în cealaltă, apoi umplând paharul:

— În sănătatea ta, Diavolaccio! spuse el cu voce absolut liniştită şi dădu pe gât conţinutul, fără ca mâna să-i tremure.

Pe urmă, aşezându-se lângă foc:

— Partea mea de mâncare, spuse, cursa pe care am făcut-o mi-a stârnit pofta!

— Trăiască Carlini! strigară tâlharii.

— Bravo, iată ce înseamnă să priveşti lucrurile ca un tovarăş bun.

Şi toţi refăcură cercul în jurul focului în timp ce Diavolaccio se îndepărta.

Carlini mânca şi bea ca şi cum nimic nu se întâmplase. Bandiţii îl priveau cu mirare, neînţelegând nimic din nepăsarea lui, când auziră dinapoia lor răsunând pe pământ un pas greoi. Întoarseră capul şi-l zăriră pe Diavolaccio ţinând-o pe fată în braţe. Capul ei era răsturnat, iar părul lung îi atârna până la pământ. Pe măsură ce intrau în raza de lumină proiectată de foc, se zărea paloarea fetei şi paloarea banditului.

Apariţia avea ceva ciudat şi solemn, încât se ridicară toţi, afară de Carlini, care rămase jos continuând să bea şi să mănânce, ca şi cum în jurul său nu s-ar fi întâmplat nimic.

Diavolaccio continua să înainteze, în tăcerea cea mai profundă şi o depuse pe Rita la picioarele căpitanului.

Atunci, toată lumea putu să vadă cauza palorii fetei şi a palorii banditului: Rita avea un cuţit înfipt până în prăsele sub sânul stâng.

Toate privirile se îndreptară asupra lui Carlini: teaca era goală la brâul lui.

— Aha, spuse şeful, pricep acum de ce Carlini a rămas în urmă.

Orice fire sălbatică poate să înţeleagă o faptă mare; deşi poate nici unul dintre bandiţi n-ar fi făcut ce făcuse Carlini, toţi înţeleseră ce făcuse el.

— Ei, spuse Carlini ridicându-se la rându-i şi apropiindu-se de cadavru cu mâna pe pistol, mai e cineva care îmi râvneşte femeia?

— Nu, spuse şeful, este a ta!

Atunci, Carlini o luă în braţe şi o scoase din cercul de lumină pe care îl proiecta flacăra focului.

Cucumetto orândui ca de obicei santinelele, iar bandiţii se culcară, înfăşuraţi în mantale, în jurul jarului.

La miezul nopţii, santinela dădu alarma şi într-o clipă şeful şi tovarăşii săi săriră în picioare.

Tatăl Ritei venea chiar el să aducă răscumpărarea.

— Uite, îi spuse el lui Cucumetto, întinzând o pungă cu bani, uite trei sute de pistoli. Dă-mi copila!

Dar fără să pună mâna pe bani, şeful îi făcu semn să-l urmeze. Bătrânul se supuse. Se depărtară amândoi sub copaci, printre crengile străbătute de razele lunii. În sfârşit, Cucumelto se opri întinzând braţul şi arătând bătrânului două făpturi ghemuite la tulpina unui copac:

— Cere-o pe fiica ta lui Carlini, spuse; îţi va da socoteală el. Şi se înapoie la tovarăşii săi.

Bătrânul rămase nemişcat, cu ochii ficşi. Simţea că deasupra capului său pluteşte o nenorocire necunoscută, imensă, nemaipomenită.

Făcu, în sfirşit, câţiva paşi spre grupul inform.

Auzind zgomotul pe care batrânul îl făcea înaintând spre el, Carlini înălţă capul, iar formele ambelor făpturi începură să se arate mai lămurite ochilor bătrânului.

O femeie stătea culcată pe pământ, cu capul pe genunchii unui bărbat aplecat deasupra ei. Ridicându-se, bărbatul a descoperit chipul femeii pe care o ţinea strâns, la piept. Bătrânul îşi recunoscu fiica, iar Carlini îl recunoscu pe bătrân.

— Te aşteptam, îi spuse banditul tatălui Ritei.

— Mişelule, strigă bătrânul, ce ai făcut?

Şi privea cu groază la Rita, palidă, nemişcată, însângerată, cu un cuţit în piept.

O rază de lună cădea asupra ei luminând-o cu o licărire alburie.

— Cucumetto a violat-o pe fiica ta, spuse banditul, iar pentru că eu o iubeam, am ucis-o; căci, după el, ea urma să servească de jucărie întregii bande.

Bătrânul nu rosti un cuvânt, deveni doar palid ca un spectru.

— Acum, glăsui Carlini, dacă am greşit, răzbun-o.

Smulse cuţitul din pieptul fetei şi, ridicându-se, îl oferi cu o mână bătrânului, în timp ce cu cealaltă îşi desfăcea veşmântul şi înfăţişa pieptul gol.

— Ai făcut bine, îi spuse bătrânul cu glas înăbuşit. Îmbrăţişează-mă, fiul meu.

Carlini se aruncă plângând în braţele părintelui iubitei. Erau primele lacrimi pe care le vărsa omul acesta sângeros.

— Acum, îi spuse bătrânul lui Carlini, ajută-mă să-mi îngrop copila.

Carlini căută două unelte, iar tatăl şi iubitul începură să scobească pămânlul la tulpina unul stejar ale cărui crengi stufoase vor acoperi mormântul fetei.

După ce mormântul fu săpat, bătrânul o îmbrăţişă cel dintâi, pe urmă o îmbrăţişă tânărul, luând-o unul de picioare, altul de spate, o coborâră în groapă.

Îngenuncheară de o parte şi de alta şi spuseră rugăciunile pentru morţi. Pe urmă zvârliră pământul peste cadavru, până când groapa se acoperi.

— Îţi mulţumesc, fiul meu, spuse bătrânul. Acum lasă-mă singur.

— Dar... murmură acesta.

— Lasă-mă, îţi poruncesc.

Carlini se supuse. Se duse la tovarăşii săi, se înfăşură în manta şi păru în curând că doarme tot aşa de profund ca şi ceilalţi.

Hotărâseră în ajun să schimbe tabăra. Cu un ceas înainte de ziuă, Cucumetto îşi trezi oamenii şi dădu ordine de plecare. Dar Carlini nu vru să părăsească pădurea, fără a şti ce a devenit părintele Ritei.

Se îndreptă spre locul unde îl