lăsase. Îl găsi pe bătrân spânzurat de una din crengile stejarului care adumbrea mormântul fiicei sale. Făcu atunci deasupra cadavrului unuia şi deasupra mormântului celeilalte, jurământul că-i va răzbuna. Nu putu însă să-şi ţină jurământul, căci peste două zile, într-o întâlnire cu carabinierii romani fu ucis. Însă bandiţii se mirară că stând cu faţa spre inamic, el primise un glonţ între umeri. Uimirea încetă când un bandit atrase tovarăşilor săi atenţia că Cucumetto se găsea la zece paşi în urma lui Carlini când acesta căzuse. În dimineaţa plecării din pădurea de la Frosinone, el îl urmărise pe Carlini în întuneric, îi auzise jurământul şi, prevăzător, i-o luase înainte.

Se mai povesteau în legătură cu teribilul şef de bandă alte zece întâmplări nu mai puţin curioase decât aceasta.

Astfel, de la Fondi până la Perusa, toată lumea tremura la auzul numelui de Cucumetto.

Întâmplările acestea fuseseră de multe ori subiect de conversaţii între Luigi şi Tereza.

Fata tremura cumplit auzind povestirile; Vampa o liniştea însă cu un zâmbet, izbindu-şi arma care slobozea aşa de bine glonţul; apoi, dacă ea nu se liniştea, îi arătă la o sută de paşi un corb căţărat pe o creangă uscată, îl lua la ochi, descărca puşca şi pasărea cădea izbită, la piciorul copa-cului.

Vremea se scurgea. Între timp, tinerii hotărâseră că se vor căsători când au să împlinească Vampa douăzeci de ani şi Tereza nouăsprezece.

Erau amândoi orfani şi nu trebuiau să ceară permisiunea decât stăpânului lor. O ceruseră şi o căpătaseră.

Într-o zi, pe când vorbeau despre proiectul lor, auziră două sau trei focuri de puşcă; apoi, deodată, un om ieşi din pădurea lângă care tinerii îşi ţineau de obicei turmele la păscut şi alergă spre ei.

Când ajunse în apropierea lor, le spuse:

— Sunt urmărit, puteţi să mă ascundeţi?

Tinerii îşi dădură seama călugărul era un bandit; dar între ţăranul şi banditul roman există o simpatic înnăscută, datorită căreia primul e totdeauna gata să vină în ajutorul celui de al doilea.

Fără să spună un cuvânt, Vampa alergă la piatra care astupa intrarea peşterii lor. Dând la o parte piatra, făcu semn fugarului să se refugieze în adăpostul necunoscut, puse piatra la loc şi se aşeză din nou lângă Tereza.

Numaidecât, patru carabinieri călări apărură la marginea pădurii; trei păreau în căutarea fugarului, al patrulea târa de gât un bandit prizonier.

Cei trei carabinieri scotociră locul dintr-o ochire, îi zăriră pe tineri, alergară la ei în galop şi-i cercetară.

Ei nu văzuseră nimic.

— Păcat, spuse brigadierul, căci cel pe care-l căutăm este şeful.

— Cucumetto? nu se putură opri să exclame într-un glas Luigi şi Tereza.

— Da, răspunse brigadierul. Şi deoarece pe capul lui e pus un preţ de o mie de taleri romani, vi s-ar fi cuvenit vouă cinci sute dacă ne dădeaţi ajutor să-l prindem.

Tinerii schimbară o privire. Brigadierul nădăjdui o clipă. Cinci sute de taleri romani înseamnă trei mii de franci şi trei mii de franci sunt o avere pentru doi bieţi orfani care vor să se căsătorească.

— Da, păcat, spuse Vampa, însă nu l-am văzut.

Carabinierii răscoliră ţinutul în fel şi chip, dar degeaba. Apoi rând pe rând, dispărură.

Vampa se duse atunci să tragă bolovanul şi Cucumetto ieşi. El îi văzuse prin crăpăturile porţii de granit pe tineri stând de vorbă cu carabinierii, bănuise subiectul conversaţiei lor, citise pe chipul lui Luigi şi al Terezei hotărârea de a nu-l preda şi scoase din buzunar o pungă plină de aur, oferindu-le-o.

Dar Vampa înălţă capul cu mândrie, ochii Terezei scânteiară, însă, gândindu-se la bijuteriile scumpe şi la veşmintele frumoase pe care ar putea să le cumpere cu punga plină de aur.

Cucumetto era un diavol foarte iscusit. El luase forma unui bandit, în loc s-o ia pe aceea a unui şarpe. Îi surprinse privirea, recunoscu în Tereza o vrednică fiică a Evei şi reintră în pădure, întorcând de mai multe ori capul, sub pretextul că îşi salută liberatorii.

Trecură mai multe zile fără să-l mai vadă pe Cucumetto, fără să mai audă de el.

 

 

Capitolul XXXIV   Vampa

 

 

— Se apropia timpul carnavalului, continuă Pastrini. Contele de San- Felice anunţă un mare bal mascat, unde cea mai elegantă lume a Romei fu invitată.

Tereza ţinea foarte mult să vadă balul. Luigi ceru protectorului său intendentul, îngăduinţa, pentru ca şi pentru el, de a asista, ascunşi printre servitorii casei. Îngăduinţa le fu acordată.

Balul era dat de conte mai mult pentru a face plăcere fiicei sale, Carmela, pe care o adora.

Carmela avea exact vârsta şi statura Terezei, iar Tereza era cel puţin tot aşa de frumoasă ca şi Carmela.

În seara balului, Tereza îşi puse cea mai frumoasă toaletă, cele mai scumpe agrafe, mărgelele cele mai strălucitoare. Purta costumul femeilor din Frascati.

Luigi purta îmbrăcămintea de sărbătoare, atât de pitorească a ţăranului roman.

Se amestecară amândoi, aşa cum li se îngăduise, printre servitori şi ţărani.

Petrecerea era minunată. Nu numai că vila era luminată strălucitor, dar mii de lanterne colorate atârnau prin arborii grădinii. De aceea, în curând invitaţii se revărsară pe terase, pe alei.

La fiecare răspântie erau o orchestră, bufete şi răcoritoare; lumea se oprea, cadriluri se formau şi se dansa acolo unde îi plăcea fiecăruia să danseze.

Carmela era îmbrăcată ca o femeie din Sonnino. Boneta îi era brodată numai cu perle, agrafele din păr erau din aur şi diamante, cordonul de mătase turcească, cu flori mari, brodate, surtucul şi fusta de caşmir, şorţul de muselină indiană, nasturii corsetului din pietre scumpe.

Alte două tovarăşe ale sale erau îmbrăcate, una ca o femeie din Nettuno, cealaltă, ca o femeie din Riceia.

Patru tineri aparţinând celor mai bogate şi mai nobile familii din Roma le însoţeau, cu acea libertate italiană care nu-şi găseşte perechea în nici o altă ţară din lume: erau, la rândul lor, îmbrăcaţi ca ţărani din Albano, Valletri, Civita-Castellana şi Sora.

Se înţelege că veşmintele acestor ţărani ca şi veşmintele ţărăncilor scânteiau de aur şi pietre scumpe.

Carmelei îi veni ideea de a face un cadril, dar lipsea o femeie. Privi în jur, însă nici una dintre invitate nu avea un costum la fel cu al ei şi cu al tovarăşelor sale. Contele de San-Felice i-o arătă, printre ţărănci, pe Tereza, care se sprijinea de braţul lui