— Îmi dai voie, tată? întrebă Carmela.

— Nici vorbă, răspunse contele. Nu ne aflăm în carnaval?

Carmela se plecă spre tânărul care o însoţea vorbind şi îi spuse câteva cuvinte, arătându-i-o pe fată cu degetul.

Tânărul urmări cu ochii mâna frumoasă care îi servea de călăuză, făcu un gest de supunere şi veni la Tereza s-o invite la cadrilul condus de fiica contelui.

Tereza îşi simţi figura învăpăiată de o flacără. Îl cercetă cu privirea pe Luigi: nu exista putinţă de refuz. Luigi lăsă încetişor braţul Terezei şi Tereza, îndepărtându-se cu elegantul cavaler, intră tremurând în cadrilul aristocratic.

Desigur că, în ochii unui artist, veşmântul exact şi sobru al Terezei ar fi avut cu totul alt caracter decât acela al Carmelei şi al tovarăşilor ei, dar Tereza era o fată frivolă şi cochetă. Broderiile muselinei, florile cordonului, strălucirea caşmirului o uluiau, răsfrângerea safirelor şi a diamantelor îi lua mintea. La rându-i, Luigi simţea născând în el un simţământ necunoscut: o durere înăbuşită îi muşca parcă inima, iar de acolo alerga înfiorată prin vine şi punea stăpânire pe tot corpul. Urmări din ochi cele mai neînsemnate mişcări ale Terezei şi ale cavalerului, când mâinile li se atingeau, simţea parcă ameţeli, arterele îi zvâcneau cu violenţă, iar în urechi părea că îi răsună bătaia unui clopot. Când îşi vorbeau, cu toate că Tereza ascul-ta sfioasă, cu ochii coborâţi, palavrele cavalerului ei, ― dar pentru că Luigi citea în ochii înflăcăraţi ai tânărului că palavrele acestea erau complimente, i se părea că pământul se învârteşte cu el şi că toate vocile iadului îi suflă idei de crimă şi de asasinat. Atunci, temându-se să nu se lase dus de nebunia sa, se agăţă cu o mână de bolta lângă care stătea, iar cu cealaltă strângea convulsiv pumnalul cu prăsele sculptate, pe care îl ţinea la brâu şi pe care, fără să-şi dea seama, îl scotea din când în când din teacă. Luigi era gelos; simţea că, dusă de firea ei cochetă şi trufaşă, Tereza putea să-i scape.

Şi totuşi, tânăra ţărancă, sfioasă şi aproape speriată la început —, îşi venise curând în fire. Am spus că Tereza era frumoasă. Nu am spus totul; Tereza era graţioasă, graţia aceea sălbatică, mult mai puternică decât graţia noastră schimonosită şi afectată.

Avu aproape onorurile cadrilului: dar dacă ea a pizmuit-o pe fiica contelui San-Felice, n-am îndrăzni să spunem că, la rându-i, Carmela nu era geloasă de ea.

De aceea frumosul cavaler o readuse cu multe complimente la locul de unde a luat-o şi unde Luigi o aştepta.

În două sau trei rânduri, în timpul contradansului, fata îi zvârlise o privire şi, de fiecare dată, îl văzuse palid, cu trăsăturile crispate. Ba, într-un rând, lama cuţitului pe jumătate tras din teacă îi luase ochii ca un fulger sinistru. De aceea, aproape tremurând, ea reluă braţul iubitului.

Cadrilul avusese cel mai mare succes şi era vădit că se vorbea de repetarea lui; se împotrivea numai Carmela. Dar contele de San-Felice îşi rugă cu atâta gingăşie fiica încât, în cele din urmă, ea consimţi.

Îndată, un cavaler înaintă s-o invite pe Tereza, fără de care contradansul nu putea să aibă loc, dar fata dispăruse.

Într-adevăr, Luigi nu se simţise în stare să îndure încă o încercare şi, pe jumătate cu binele, pe jumătate cu forţa, o trăsese pe Tereza într-un alt punct al grădinii. Tereza cedase fără să vrea. Ea văzuse însă din figura tulburată a tânărului şi înţelese din tăcerea lui întretăiată de tresăriri nervoase că ceva ciudat se petrecea într-însul. Nu era scutită nici ea de o frământare lăuntrică şi, fără să fi făcut totuşi ceva rău, pricepea că Luigi avea dreptul s-o dojenească. Pentru ce? Nu ştia. Simţea, cu toate acestea, că mustrările ar fi fost meritate. Totuşi, spre marea uimire a Terezei, Luigi rămase mut şi nici un cuvânt nu-i întredeschise buzele cât ţinu serata. Numai după ce frigul nopţii izgoni musafirii din grădini şi după ce uşile vilei se închiseră, oaspeţii urmând să petreacă înăuntru, el o duse pe Tereza acasă; apoi, când ea se pregătea să intre, o întrebă:

— Tereza, la ce te gândeai când dansai în faţa tinerei contese de San- Felice?

— Mă gândeam, răspunse fata cu toată sinceritatea sufletului ei, că aş da jumătate din viaţă să am o îmbrăcăminte ca aceea purtată de ea.

— Şi ce îţi spunea cavalerul?

— Că n-ar atârna decât de mine s-o am şi că n-aş avea de spus decât un cuvânt pentru aceasta.

— Avea dreptate, răspunse Luigi. O doreşti într-adevăr, cu înflăcărarea de care spui?

— Da.

— Ei bine, o s-o ai.

Fata înălţă capul cu uimire, dar figura lui era aşa de posomorâtă şi de grozavă, încât cuvântul îi îngheţă pe buze. De altminteri, spunând acestea, Luigi se depărtase. Tereza îl urmări din ochi, în noapte, cât putu să-l zărească, apoi, după ce dispăru, intră la ea, oftând.

În noaptea aceea, se întâmplă un mare eveniment, fără îndoială, din imprudenţa vreunui servitor care uitase să stingă luminile. Focul se aprinse la vila San-Felice chiar în dependinţele apartamentului frumoasei Carmela. Trezită în toiul nopţii de lumina flăcărilor, ea sărise din pat, se înfăşurase în capot şi încercase să fugă pe uşă, dar coridorul prin care trebuia să treacă era pradă incendiului. Atunci reintrase în cameră răcnind după ajutor, când, deodată, fereastra aflată la douăzeci de picioare de pământ se deschisese. Un tânăr ţăran dăduse buzna în apartament, o luase în braţe şi, cu o putere şi o agilitate supraomenească, o transportase pe iarba peluzei, unde a leşinat. Când şi-a venit în fire, tatăl ei se afla lângă ea. O înconjurau toţi servitorii, dându-i ajutoare. Arsese o aripă întreagă a vilei dar n-avea importanţă, de vreme ce Carmela era sănătoasă şi teafără.

Salvatorul ei fu căutat pretudindeni, dar el nu se mai arătă. Toată lumea fu întrebată, însă nimeni nu îl văzuse. Carmela fusese aşa de tulburată, încât nu-l recunoscuse.

De altminteri, deoarece contele era fabulos de bogat, paguba pricinuită de flăcări însemna prea puţin pentru el, exceptând pericolul prin care trecuse Carmela şi care, prin felul miraculos al salvării ei, i se păruse mai degrabă o nouă favoare a Providenţei, decât o