A doua zi, la ceasul obişnuit, tinerii se regăsiră în marginea pădurii. Luigi venise cel dintâi. O întâmpină pe fată cu multă voioşie, părând că a uitat cu totul scena din ajun. Tereza era vădit îngândurată, dar, văzându-l pe Luigi bine dispus, arătă la rându-i nepăsarea zglobie care era caracteristică felului ei de a fi când nimic n-o tulbura.

Luigi o luă de braţ şi o conduse până la intrarea peşterii. Aici se opri. Înţelegând că era vorba de ceva neobişnuit, fata îl privi ţintă.

— Tereza, spuse Luigi, mi-ai spus aseară că ai da totul ca să ai o îmbrăcăminte la fel cu cea a fiicei contelui.

— Da, răspunse Tereza uimită, dar eram nebună, când am rostit aceasta.

— Şi eu ţi-am răspuns: bine, o vei avea.

— Da, spuse fata, a cărei uimire creştea la fiecare cuvânt al lui Luigi, dar de bună seamă că ai răspuns astfel, ca să-mi faci plăcere.

— Nu ţi-am făgăduit niciodată nimic pe care să nu ţi-l fi dat, Tereza, spuse Luigi cu trufie. Intră în peşteră şi îmbracă-te. Dădu piatra la o parte şi~i arătă Terezei peştera luminată de două lumânări care ardeau de o parte şi de alta a unei oglinzi minunate; pe masa grosolană, cioplită de Luigi, se găseau colierul de perle şi agrafele de diamante; pe un scaun, alături, era restul îmbrăcămintei. Tereza scoase un strigăt de bucurie şi, fără să se intereseze de unde venea îmbrăcămintea, fără să mai zăbovească mulţumindu-i lui Luigi, dădu buzna în peştera transformată în cabinet de toaletă. În urma ei Luigi împinse piatra la loc, căci zărise pe creasta unui mic dâmb, din cauza căruia ― din locul unde se găsea el ― Palestrina nu putea să se vadă, un călător călare. Acesta se oprise o clipă, parcă nesigur de drum, profilându-se pe azurul cerului cu acea precizie de contur caracteristică depărtărilor din ţinuturile meridionale.

Zărindu-l pe Luigi, călătorul îşi îndemnă calul în galop spre el.

Luigi nu se înşelase; călătorul care mergea de la Palestrina la Tivoli era nelămurit asupra drumului.

Tânărul i-l arătă, dar, pentru că la un sfert de milă mai încolo drumul se despărţea în trei poteci şi pentru că, ajuns la aceste trei poteci călătorul putea să se rătăcească din nou, îl rugă pe Luigi să-i servească de călăuză.

Luigi îşi scoase mantaua şi o aşeză pe pământ, îşi aruncă pe umeri carabina şi, uşurat de veşmântul greoi, o luă înaintea călătorului cu pasul repede al munteanului pe care pasul unui cal abia poate să-l urmeze.

În zece minute, Luigi şi călătorul fură la răspântia indicată de tânărul păstor.

Când ajunseră aici, el întinse cu un gest măreţ, ca de împărat, mâna spre cărarea pe care călătorul trebuia s-o urmeze.

— Acesta e drumul dumneavoastră, Excelenţă, spuse el. Acum n-o să vă mai rătăciţi.

— Primeşte-ţi răsplata, zise călătorul, dăruindu-i tânărului păstor câteva monede.

— Mulţumesc, spuse Luigi trăgându-şi mâna, eu fac un serviciu, nu-l vând.

— Dar, dacă refuzi o plată, primeşti cel puţin un cadou? întrebă călătorul care părea de altminteri obişnuit cu diferenţa între slugărnicia omului de la oraş şi mândria ţăranului.

— A, da, asta e altceva.

— Atunci, spuse călătorul, ia aceşti doi ţechini veneţieni şi dă-i logodnicei tale ca să-şi facă din ei o pereche de cercei.

— Iar dumneavoastră luaţi pumnalul acesta, spuse tânărul păstor; nu veţi găsi altul cu prăsele mai bine sculptate, de la Albano până la Civita- Castellana.

— Primesc, răspunse călătorul; dar în cazul acesta eu sunt îndatoratul tău, căci pumnalul preţuieşte mai mult de doi ţechini.

— Pentru un negustor, poate, dar pentru mine care l-am sculptat singur, el preţuieşte abia un piastru.

— Cum te cheamă? întrebă călătorul.

— Luigi Vampa, răspunse păstorul cu aerul cu care ar fi răspuns Alexandru, regele Macedoniei. Dar pe dumneavoastră?

— Eu, spuse călătorul, mă numesc Simbad marinarul.

Franz d'Epinay scoase un strigăt de uimire.

— Simbad marinarul? întrebă el.

— Da, reluă povestitorul, acesta e numele pe care călătorul i l-a spus lui Vampa.

— Ei, dar ce ai împotriva acestui nume? întrerupse Albert. E un om foarte frumos, iar aventurile acestui domn m-au amuzat, trebuie să mărturisesc, foarte mult în tinereţea mea.

Franz nu stărui. Numele de Simbad marinarul trezise într-însul, aşa cum aţi înţeles, o lume întreagă de amintiri, aşa cum trezise în ajun numele contelui de Monte-Cristo.

— Continuă, spuse el gazdei.

— Vampa băgă cu dispreţ cei doi ţechini în buzunar şi se înapoie agale pe drumul pe care venise. Ajungând la două sau trei sute de paşi de peşteră, i se păru că aude un strigăt. Se opri ascultând. După o clipă, îşi auzi numele pronunţat, lămurit. Strigătul venea dinspre peşteră.

Se năpusti ca o căprioară armându-şi puşca din fugă şi ajunse în mai puţin de un minut pe coama dâmbului din faţa aceluia unde îl zărise pe călător.

Aici, strigătul "Ajutor!" ajunse la el mai lămurit.

Îşi aruncă ochii asupra spaţiului pe care-l domina; un bărbat o răpea pe Tereza, asemenea centaurului Nessus. Omul care se îndrepta spre pădure era la trei sferturi de drum, între peşteră şi pădure. Vampa măsura intervalul; omul avea cel puţin două sute de paşi înaintea lui, astfel că nu exista chip să-l ajungă mai înainte ca acesta intre în pădure.

Tânărul păstor se opri ca şi cum picioarele sale ar fi prins rădăcini. Îşi sprijini patul puştii de umăr, înălţă încetişor ţeava în direcţia răpitorului, îl ochi o clipă şi trase. Răpitorul se opri scurt: genunchii i se încovoiară şi căzu, târând-o în cădere şi pe Tereza. Dar Tereza se ridică îndată. Fugarul rămase culcat, zbătându-se în zvârcolirile agoniei.

Vampa se năpusti îndată spre Tereza, căci, la zece paşi de muribund, picioarele ei se frânseră şi căzu în genunchi. Tânărul se temea ca nu cumva glonţul care îl răpusese pe inamic s-o fi rănit şi pe logodnică. Din fericire nu avea nimic, singură groaza paralizase puterile Terezei. După ce Luigi se încredinţă că ea era teafără se îndreptă spre rănit. Acesta îşi dăduse sufletul cu pumnii încleştaţi, cu gura contractată de durere, cu părul zbârlit sub sudoarea agoniei. Ochii lui rămăseseră deschişi şi ameninţători.

Vampa se apropie de cadavru şi îl recunoscu pe Cucumetto.

Din ziua când banditul fusese salvat de