cei doi tineri el se îndrăgostise de Tereza şi jurase că fata va fi a lui. Din ziua aceea o spionase şi, profitând de momentul când iubitul ci a lăsat-o singură pentru a arăta călătorului drumul, o răpise şi o credea a lui, dar glonţul lui. Vampa, călăuzit de ochirea sigură a tânărului păstor, îi străpunsese inima.

Vampa îl privi o clipă fără ca emoţia cea mai mică să se trădeze pe chipul lui, în timp ce Tereza, tremurând încă, nu îndrăznea să se apropie de banditul mort decât cu paşi mărunţi şi aruncă şovăind o privire asupra cadavrului, peste umărul iubitului ei.

După o clipă Vampa se întoarse spre fată:

— Aha, spuse, te-ai îmbrăcat, acum e rândul meu să mă gătesc.

Tereza era îmbrăcată din creştet până în tălpi cu îmbrăcămintea fiicei contelui de San-Felice.

Vampa luă corpul lui Cucumetto în braţe, îl duse în Peşteră, în timp ce Tereza rămânea acum afară.

Dacă un al doilea călător ar fi trecut atunci, el ar fi văzut ceva ciudat: o păstoriţă păzindu-şi oile cu o rochie de caşmir, cu cercei şi colier de perle, cu agrafe de diamante şi cu nasturi de safire, smaralde şi rubine. Fără îndoială, s-ar fi crezut din nou în epoca lui Florian şi ar fi afirmat, înapoindu-se la Paris, că a întâlnit păstoriţa Alpilor la poalele munţilor Sabini.

După un sfert de ceas, Vampa ieşi din peşteră. Costumul lui nu era mai puţin elegant, în genul său, decât al Terezei. Avea o haină de catifea purpurie, cu nasturi de aur cizelat, o vestă de mătase acoperită cu broderii, o eşarfă romană înnodată în jurul gâtului, o cartuşieră de aur şi mătase roşie-verde, pantaloni azurii de catifea, prinşi sub genunchi cu paftale de diamante, ghete din piele de căprioară împestriţate cu mii de arabescuri şi o pălărie de care fâlfâiau agăţate panglici multicolore. Două ceasuri îi atârnau la brâu şi un pumnal era înfipt în cartuşieră. Tereza scoase un strigăt de admiraţie. Cu îmbrăcămintea aceasta, Vampa semăna unei picturi de Leopold Robert sau Schnetz.

Îmbrăcase costumul complet al lui Cucumetto.

Tânărul observă efectul pe care îl producea asupra logodnicei sale şi un zâmbet de mândrie îi înflori pe buze.

— Acum, îi spuse el Terezei, eşti gata să împărţi soarta cu mine, oricare ar fi aceasta?

— O, da! strigă fata cu entuziasm.

— Să mă urmezi oriunde am să merg?

— Până la capătul lumii.

— Atunci, ia-mă de braţ şi să plecăm, căci n-avem timp de pierdut.

Fata îşi trecu braţul pe sub al iubitului, fără măcar să-l întrebe unde o duce, căci, în momentul acela, el i se părea frumos, mândru şi puternic ca un zeu.

Intrară în pădure. Se înţelege că toate potecile muntelui erau cunoscute de Vampa; merse deci prin pădure fără să şovăiască o clipă, deşi nu era nici un drum croit, dar recunoscând calea ce trebuia urmată după arbori şi tufişuri. Merseră astfel vreun ceas şi jumătate.

Ajunseră în locul cel mai umbros al pădurii. Un pârâu cu albia secată ducea într-o cheie de munte, adâncă. Vampa o luase pe drumul acesta ciudat care, strâns între două maluri şi întunecat de umbra deasă a pinilor, părea, cu excepţia povârnişului mai blând, poteca Infernului despre care vorbeşte Virgiliu.

Tereza, cuprinsă iarăşi de temeri, văzând înfăţişarea locului acela sălbatic şi pustiu, se strângea lângă călăuza ei fără să spună un cuvânt. Dar, pentru că îl vedea calcând mereu cu paşi egali, iar pe figura lui se răsfrângea o linişte profundă, avea puterea să-şi ascundă emoţia.

Deodată, la zece paşi de ei, un om păru că se deslipeşte de lângă un copac dinapoia căruia stătea ascuns şi îl luă pe Vampa la ochi.

— Nici un pas mai mult! strigă el, altminteri eşti mort.

— Haida, de, spuse Vampa, ridicând mâna cu un gest de dispreţ în timp ce Tereza, nemaităinuindu-şi groaza, se strângea într-însul ― de când se sfâşie lupii între ei?

— Cine eşti tu? întrebă santinela.

— Eu sunt Luigi Vampa, ciobanul de la ferma San-Felice.

— Ce vrei?

— Vreau să vorbesc cu tovarăşii tăi, care se află în poiana Rocca Bianca.

— Atunci urmează-mă, spuse santinela, sau, mai bine zis, de vreme ce cunoşti locul, mergi înainte.

Vampa zâmbi cu dispreţ văzând măsura de precauţie a banditului. O luă înainte, cu Tereza şi îşi continuă drumul cu acelaşi pas apăsat, liniştit, care-l adusese până aici.

După cinci minute, banditul le făcu semn să se oprească. Tinerii ascultară. Banditul imită de trei ori strigătul corbului. Un croncănit răspunse întreitului apel.

— Bun, glăsui banditul. Poţi să-ţi continui drumul.

Luigi şi Tereza porniră mai departe. Dar, pe măsură ce înaintau, Tereza se strângea tremurând lângă iubitul ei, căci printre copaci se vedeau apărând arme şi scânteind ţevi de puşcă.

Poiana Rocca Bianca se afla pe vârful unui munte mic, care, desigur, altădată, fusese un vulcan ― vulcan stins mai înainte ca Remus şi Romulus să fi părăsit Alba pentru a veni să construiască Roma.

Tereza şi Luigi atinseră piscul şi se pomeniră faţă în faţă cu vreo douăzeci de bandiţi.

— Uite un tânăr care te caută şi care doreşte să-ţi vorbească, raportă santinela.

— Şi ce vrea să ne spună? întrebă acela care, în lipsa conducătorului, ţinea loc de căpitan.

— Vreau să spun că mă plictisesc cu meseria de păstor, spuse Vampa.

— Aha, înţeleg, mormăi aghiotantul, ai venit să te primim în rândurile noastre?

— Să fie bine venit! strigară mai mulţi bandiţi din Ferrusino, Pampinara şi Anagni, care-l recunoscuseră pe Luigi Vampa.

— Da, dar vin să vă cer altceva decât să fiu tovarăşul vostru.

— Şi ce vii să ne ceri? întrebară bandiţii cu uimire.

— Să fiu căpitanul vostru, spuse tânărul.

Bandiţii izbucniră în râs.

— Şi ce ai făcut ca să năzuieşti la cinstea asta? întrebă aghiotantul.

— L-am ucis pe conducătorul vostru, Cucumetto, ale cărui straie sunt pe mine, spuse Luigi şi am dat foc vilei San-Felice, ca să dăruiesc o rochie de nuntă logodnicei mele.

Peste un ceas, Luigi Vampa era ales căpitan în locul lui Cucumetto.

— Ei, dragă Albert, spuse Franz, întorcându-se spre prietenul său, ce gândeşti acum despre cetăţeanul Luigi Vampa?

— Spun că e un mit şi că n-a existat niciodată, răspunse Albert.

— Ce e aceea mit? întrebă Pastrini.

— Ar trebui