puţin emoţionată. Lui Fală nu-i plăcea deloc gândul că lui Rose i-ar fi putut fi teamă, dar avea sentimentul că aşa era. Nu-i era teamă pentru ea, ci pentru Clanul pe care ea era obligată să-l apere.

— Ştii bine că nu l-aş fi trimis la drum pe Barry aşa bolnav cum e, dacă n-aş fi crezut că e absolut necesar.

— Da.

— Prinde-o, scoate-o dracului din funcţiune şi adu-o la mine. Bine?

— Bine.

— Dacă vă îmbolnăviţi şi voi şi dacă tu crezi că-i mai bine să închiriaţi un avion ca să vă întoarceţi…

— Dacă va fi cazul, aşa vom face.

Dar pe Fală perspectiva aceasta îl îngrozea de moarte. Oricare dintre ei care nu va fi bolnav la urcarea în avion, va fi cu siguranţă la coborâre – pierderi de echilibru, pierderea auzului vreme de o lună, ori mai mult, paralizie, vomă, vai de steaua lor. Ca să nu mai punem la socoteală faptul că închirierea unui avion presupunea o grămadă de semnături pe hârtii oficiale şi lăsa urme. Ceea ce – nu-i aşa? – nu ar fi fost deloc în avantajul acelor pasageri care însoţeau o fetiţă răpită şi drogată. Dar, cum se spune, nevoia te duce şi pe unde nu ţi-e voia, nu?

— Hai, porniţi la drum, spuse Rose. Şi ai grijă de Barry al meu, bărbate. Şi de ceilalţi.

— Acasă e totul bine?

— Sigur, răspunse Rose scurt, închizând înainte s-o mai poată întreba ceva.

Nu se supără. Uneori nu ai nevoie de telepatie ca să-ţi dai seama când cineva minte. Atâta lucru îl ştiu până şi mocofanii.

Azvârli telefonul pe masă şi plesni o dată din palme.

— Haideţi să-i dăm bătaie. Următoarea oprire: Sturbridge, Massachusetts. Nucu, tu stai cu Barry. Şase ore de-acum înainte o să conduc eu, după aia mă schimbi tu, Jimmy.

— Vreau să mă-ntorc acasă, mormăi posomorât Jimmy.

Vru să continue, dar o mână fierbinte îl apucă de încheietură, împiedicându-l.

— N-avem de ales, îi zise Barry.

Ochii îi luceau din cauza febrei, dar îşi păstraseră privirea ageră. Fală se simţi nespus de mândru de el în momentul acela.

— N-avem încotro, Computeraş, pricepe şi nu te mai căca pe tine. Clanul e pe primul loc. Întotdeauna.

Fală se aşeză la volan şi porni motorul.

— Jimmy, vino cu mine. Vreau să stăm niţel de vorbă.

Jimmy Numere se prăbuşi în scaunul de lângă el.

— Ştii cumva ce vârstă au fetele astea trei?

— Ştiu mult mai multe despre ele. Am făcut rost şi de foile lor matricole atunci când am spart site-ul şcolii ca să iau pozele. Că unde merge mia merge şi suta. Păi, nu? Fata Deane şi fata Cross au paişpe ani. Fata Stone e cu un an mai mică. A sărit o clasă în primară.

— Asta pare a sugera abur, comentă Fală.

— Cam da.

— Şi toate locuiesc în acelaşi cartier.

— Corect.

— Asta pare a sugera prietenie.

Cu toate că mai avea încă ochii umflaţi de plâns, Jimmy izbucni într-un râs maliţios.

— Păi, da. Ştii cum sunt fetele. Probabil că se dau cu acelaşi ruj şi venerează aceiaşi cântăreţi. Unde baţi?

— Nu bat nicăieri, răspunse Fală. Este o simplă informaţie. Şi se spune că informaţia înseamnă putere.

Două minute mai târziu, rulota lui Steve Capzălud intra din nou pe autostrada interstatală 90. Când vitezometrul ajunse la o sută patru kilometri la oră, Fală activă pilotul automat şi îl lăsă pe el să-i conducă.

7

Dan le descrise în mare propunerea lui, apoi aşteptă părerea lui David Stone. Aşezat lângă Abra, cu capul plecat şi mâinile încleştate între genunchi, acesta întârzie să le răspundă.

— Tati? îndrăzni Abra. Spune ceva, te rog.

David îşi ridică ochii şi zise:

— Vrea cineva o bere?

Dan şi John schimbară o privire uluită şi refuzară.

— Eu vreau. De fapt, aş vrea un whisky dublu, dar nu am nevoie de comentariile voastre ca să-mi dau seama că n-ar fi o idee prea strălucită.

— Ţi-aduc eu berea, Tati.

Abra se repezi la bucătărie. De acolo se auzi plesnetul capacului şi sâsâitul berii – sunete ce deşteptară la viaţă amintirile lui Dan, atât de amăgitoare, atât de perfide. Fetiţa se întoarse cu o cutie cu bere Coors şi un pahar înalt.

— Pot să ţi-o torn eu?

— N-ai decât.

Fascinaţi, Dan şi John o urmăriră pe Abra care, cu dexteritatea nonşalantă a unui barman cu vechime, turnă încetişor berea în paharul înclinat, tocmai pentru a reduce gulerul de spumă. Întinse paharul tatălui ei, apoi puse cutia pe un suport alături de el. David sorbi prelung, oftă, închise ochii, îi deschise.

— Ce bine e, exclamă el.

Cred şi eu, îşi spuse Dan, surprinzând-o apoi pe Abra care se uita la el cu ochi mari. Acum chipul ei, de obicei atât de sincer şi deschis, era impenetrabil, iar lui îi fu imposibil să citească gândurile din spatele acelei priviri ca de gheaţă.

Dave se hotărî să le răspundă:

— E nebunie curată ce zici tu acolo, dar tre’ să recunosc că ideea mă atrage. În primul rând pentru că aşa aş reuşi să-i văd pe… pe monştrii ăştia… cu propriii mei ochi. Şi e musai să-i văd, pentru că mi-e imposibil să cred că aşa ceva există cu adevărat. În ciuda explicaţiilor voastre şi a mănuşii şi a cadavrului pe care ziceţi că l-aţi găsit.

Abra deschise gura să spună ceva. Tatăl ei o opri cu un gest al mâinii.

— Şi mai cred că voi credeţi ce spuneţi, continuă el. Toţi trei. Şi cred că există un grup de oameni periculoşi şi cu probleme la mansardă care s-ar putea – s-ar putea, zic – să fie pe urmele fetei mele. Şi aş fi de acord cu ideea dumitale, domnule Torrance, dacă nu ar implica-o şi pe Abra. Nu am de gând să-mi folosesc copilul ca momeală.

— Nici nu va trebui s-o faci, îi spuse Dan.

Îşi amintea foarte bine ce se întâmplase lângă platforma de încărcare din spatele fabricii de etanol, când doar comunicarea cu Abra îl transformase într-un soi de câine poliţist în corp de om. Îşi amintea cum i se ascuţise vederea când fata deschisese ochii în mintea lui. Şi îşi mai amintea cum din ochii lui curseseră lacrimile ei, chiar dacă un eventual test ADN l-ar fi contrazis.

— Ce vrei să spui?

— Fata ta nu trebuie să fie cu noi pentru ca să fie cu noi. Crede-mă, harul ei este cu adevărat