unic. Spune-mi, Abra, poţi să te duci să stai la o prietenă mâine după ore? Poate chiar peste noapte?

— Sigur, Emma Deane.

Din sclipirea entuziasmată a ochilor ei, Dan îşi dădu seama că ea înţelesese deja ce avea de gând să facă.

— Nu-i bine, interveni David. N-o las nesupravegheată.

— Abra a fost supravegheată tot timpul cât am fost noi în Iowa, zise John.

Fata rămase cu gura căscată şi cu sprâncenele ridicate, bucurându-i sufletul lui Dan. Ştia bine că ar fi putut să-i citească gândurile oricând ar fi vrut, dar uite că făcuse ce îi ceruse el.

Dan îşi scoase telefonul mobil şi sună la un număr aflat pe lista de apelare rapidă.

— Billy? Ce-ar fi să intri şi să te distrezi şi tu cu noi?

Trei minute mai târziu, Billy Freeman intră în casa familiei Stone. Purta jeanşi, o cămaşă din flanel roşu, care-i atârna până aproape de genunchi, şi o şapcă inscripţionată cu emblema Orăşelului Liliput, pe care şi-o scoase înainte de a da mâna cu Dave şi Abra.

— L-ai ajutat când a avut probleme cu stomacul, îi zise Abra lui Dan. Mi-aduc aminte.

— Înseamnă că tot mi-ai cotrobăit prin minte, spuse Dan.

Fata se îmbujoră brusc.

— Nu dinadins. Crede-mă. Mi se întâmplă uneori fără să vreau.

— Nu te necăji, ştiu prea bine cum e.

— Cu tot respectul, domnule Freeman, începu David Stone, mi se pare că sunteţi niţeluş prea în vârstă pentru misiunea de bodyguard. Plus că noi aici discutăm despre siguranţa fiicei mele.

Billy îşi ridică poalele cămăşii, descoperind un pistol automat într-un toc uzat din piele neagră.

— Colt M1911, îşi prezentă el arma. Stare excelentă. Antichitate din Al Doilea Război Mondial. Şi el e bătrân, dar îşi face treaba.

— Abra? o întrebă John. Crezi că şi gloanţele îi pot omorî pe nemernicii ăia sau doar bolile copilăriei?

— O, da, răspunse ea cu ochii la pistol. Şi gloanţele sunt bune, pentru că ei nu sunt fantome, sunt la fel de adevăraţi ca oricare dintre noi.

John se uită la Dan.

— Bănuiesc că n-ai nicio armă, nu?

Dan clătină din cap şi se uită la Billy, care îi spuse:

— Mai am o puşcă de vânătoare. Ţi-o împrumut, dacă vrei.

— S-ar putea… să nu fie suficient, şopti Dan.

Billy se gândi puţin, apoi se lumină la faţă.

— Bine, uite care-i chestia: ştiu un tip în Madison. Se ocupă cu comerţul cu arme mici şi mari. Unele foarte mari.

— Iisuse, gemu David. E din ce în ce mai rău.

Dar nu mai continuă.

— Billy, am putea mâine să rezervăm trenuleţul numai pentru noi şi să zicem că mergem să facem un picnic la Spărtura din Nori? se interesă Dan.

— Sigur. Se practică destul de des, mai ales după Ziua Muncii, când se ieftinesc biletele.

Abra zâmbi. Dan îi mai văzuse zâmbetul acela. Era zâmbetul ei furios. Se întrebă dacă nu cumva Clanul Legitim s-ar răzgândi dacă ar şti că prada lor are un asemenea zâmbet în repertoriu.

— Bine, zise fata. Bine.

— Abra? bolborosi David uluit şi puţin speriat. Ce e?

Abra îl ignoră şi i se adresă lui Dan:

— Merită să fie pedepsiţi pentru ce i-au făcut băiatului cu mănuşa, îşi frecă buzele cu podul palmei, ca şi cum ar fi vrut să şteargă zâmbetul acela. Dar, când îşi dădu mâna la o parte, zâmbetul era tot acolo, dezvelind vârfurile dinţilor printre buzele subţiate. Strânse pumnul.

— Merită.

PARTEA A TREIA

CHESTIUNI DE VIAŢĂ

ŞI DE MOARTE

XIII

SPĂRTURA DIN NORI

1

Oficiul de poştă şi curierat se afla într-un complex comercial, între o cafenea Starbucks şi un magazin de piese auto din lanţul O’Reilly. Puţin după ora zece dimineaţa, Fală ajunse acolo, îşi prezentă actul de identitate pe numele Henry Rothman, semnă de primire pentru un pachet de mărimea unei cutii de pantofi şi ieşi cu el sub braţ. Cu tot aerul condiţionat dat la maximum, rulota mirosea urât a boală, însă ei se obişnuiseră şi aproape că nu mai simţeau nimic. Adresa expeditorului de pe cutie era cea a unei firme de instalaţii sanitare din Flushing, New York. Firma era cât se poate de reală, dar fireşte că nu avusese nicio treabă cu respectiva livrare. Înconjurat de Fală, Muşcătură şi Jimmy Numere, Nucu despică banda adezivă cu briceagul lui elveţian şi deschise cutia. Scoase mai întâi o folie de protecţie, apoi două straturi de vată. Dedesubt, într-un cuib de polistiren, se aflau: o sticlă mare, fără etichetă, cu un lichid galben, opt seringi, opt săgeţi şi un pistol medical pentru injecţii.

— Măiculiţa mea, cu cât e aici îi trimitem toată clasa pe Pământul de Mijloc{53}, exclamă Jimmy.

— Rose nutreşte o stimă deosebită pentru chiquita asta, spuse Fală.

Scoase arma din culcuşul de polistiren, se uită bine la ea şi o puse la loc.

— Şi aşa vom face şi noi.

— Fală!

Vocea lui Barry era aspră şi înecată.

— Vino-ncoa!

Fală se apropie de bolnav. Acum trupul lui Barry era acoperit cu sute de pete roşii. Ochii i se umflaseră atât de tare încât abia dacă-i mai putea ţine deschişi, părul încâlcit i se lipise de fruntea transpirată. Dogorea ca un cuptor încins. Dar Chinezoiul era mult mai rezistent decât fusese Taica Flick şi încă nu-i începuseră ciclurile.

— Voi sunteţi bine? întrebă Barry. N-aveţi fierbinţeli? Pete?

— Suntem bine. Nu-ţi bate tu capul cu noi. Trebuie să te odihneşti. Poate ar fi bine să încerci să dormi puţin.

— O să dorm suficient când o să fiu mort, dar deocamdată nu-i cazul, spuse Barry cu un licăr în ochii injectaţi. Am găsit-o.

Fără să-şi dea seama ce face, Fală îl apucă strâns de mână. Îşi zise că va trebui să ţină minte să se spele cu apă fierbinte şi mult săpun, apoi se întrebă la ce i-ar folosi. În fond, respirau toţi acelaşi aer cu el şi toţi îl ajutaseră pe rând să ajungă la budă, atingându-l de nenumărate ori.

— Ştii care e? Ai aflat cum o cheamă?

— Nu.

— Ştie că venim după ea?

— Nu. Şi taci odată ca să-ţi zic ce ştiu. Fata se gândeşte la Rose, aşa am reuşit să dau de ea, da’ nu îi zice pe nume. Îi zice „Femeia cu pălărie şi cu un dinte lung”, aşa îi zice, să ştii. I-e…

Barry se ridică în cot şi