— I-e frică de ea.

— Aşa şi trebuie, spuse sumbru Fală. Altceva?

— Sandviciuri cu şuncă. Ouă umplute.

Fală îl aşteptă să explice.

— Nu-s sigur, da’ cred… cred că vrea să meargă la picnic. Poate cu ai ei. O să ia un… un tren de jucărie?

Se încruntă nedumerit.

— Ce tren de jucărie? Unde?

— Nu ştiu. Du-mă mai aproape de ea şi o să aflu.

Strânse tare, dureros de tare, mâna lui Fală.

— Cred că ar putea să mă salveze, Tati. Dacă am să mai rezist şi tu ai s-o prinzi şi ai s-o răneşti cât să sufle ceva abur spre mine… poate că…

— Poate, fu de acord Fală, dar când îşi coborî privirea văzu – o fracţiune de secundă doar – oasele din degetele lui Barry.

În vinerea aceea Abra a fost neobişnuit de tăcută la şcoală. Însă profesorilor nu li s-a părut ciudat, chiar dacă în mod normal ea era extrem de energică şi guralivă. Iar asta pentru că David Stone sunase la cabinetul medical al şcolii şi o rugase pe asistentă să le ceară profesorilor să fie mai îngăduitori cu fetiţa lui. Primiseră veşti proaste despre străbunica Abrei. „Încă le mai procesează”, spusese David.

Asistenta l-a asigurat de toată înţelegerea şi compasiunea ei, spunând că va transmite mai departe rugămintea lui.

În realitate, Abra încerca să se concentreze ca să poată fi în două locuri în acelaşi timp. Era cam ca atunci când încerci să te loveşti cu palma în creştetul capului şi să te freci pe burtă: greu la început, dar nu imposibil odată ce prinzi şpilul.

O parte din ea trebuia să rămână acolo unde îi era trupul şi să răspundă la întrebările din timpul orelor (încă din cursul primar era prima care ridica mâna în clasă, dar acum o irita să i se ceară să ia cuvântul atunci când îşi ţinea mâinile aşezate cuminte pe bancă), să stea la palavre cu prietenele în timpul pauzei de prânz şi să o roage pe Antrenoarea Rennie să o scutească de ora de sport şi să-i permită să meargă la bibliotecă, pentru că „mă doare burta” – adică mi-a venit ciclul în limbaj codificat.

Nici după ore, când a ajuns acasă la prietena ei, Emma, nu a fost mai vorbăreaţă, dar asta nu a constituit o problemă, deoarece Emma provenea dintr-o familie de oameni înclinaţi spre studiu şi lectură, iar acum tocmai ce citea – a treia oară! – Jocurile Foamei. Tatăl ei, domnul Deane, schimbase câteva vorbe cu Abra când venise acasă de la serviciu, dar a renunţat degrabă la conversaţie atunci când fata i-a răspuns monosilabic şi s-a cufundat în ultimul număr al revistei The Economist, sub privirile mustrătoare ale doamnei Deane.

Ca prin vis, Abra realiză că Emma lăsase cartea din mână şi o întrebase dacă nu cumva vrea să meargă în curtea din spatele casei. Cea mai mare parte a minţii ei era împreună cu Dan: vedea prin ochii lui, simţea cu mâinile şi tălpile lui manetele şi pedalele locomotivei miniaturale a trenuleţului Helen Rivington, simţise gustul sandviciului cu şuncă pe care îl mâncase el şi al limonadei de după. Nu Dan era cel care vorbea cu tatăl ei, ci ea însăşi. Şi Doctorul John? Ei bine, Doctorul John se afla la coada trenuleţului, departe de ei. Prin urmare erau doar ei doi în locomotivă, fiică şi tată, consolându-se reciproc după veştile proaste pe care le primiseră despre Momo.

Din când în când se gândea şi la femeia cu pălărie, cea care îl torturase pe băiatul care juca baseball până îl omorâse şi apoi îi linsese sângele cu gura ei diformă şi nesăţioasă. Abra nu credea că imaginea aceasta ar fi ajutat-o cumva, şi totuşi nu se putea abţine. Însă, dacă mintea lui Barry o descoperise, atunci frica ei faţă de Rose nu l-ar fi mirat câtuşi de puţin, iar ăsta era în avantajul lor.

Bănuia că nu l-ar fi putut păcăli pe Chinezoi, detectorul Clanului Legitim, dacă acesta ar fi fost sănătos. Dar Barry era foarte bolnav şi habar nu avea că ea cunoştea deja numele lui Rose. Şi nici prin cap nu-i trecuse să se întrebe cum de conducea trenuleţul prin pădurea de la vest de Frazier o fată care-şi va putea lua carnetul de conducere abia în 2015. Iar dacă s-ar fi întrebat, atunci ar fi presupus că trenul nu avea nevoie de un mecanic.

Pentru că-şi închipuie că e un trenuleţ de jucărie.

— … scrabble?

— Ce?

Se uită în jur şi o văzu pe Emma. Îi trebuiră însă câteva secunde ca să-şi dea seama unde se află. Văzu că ţinea în mâini o minge de baschet. Bun, înseamnă că suntem în curte. Şi jucăm TUNUL.

— Te-am întrebat dacă nu vrei să joci scrabble cu mine şi cu mama, pentru că m-am plictisit de moarte.

— Ai câştigat, nu-i aşa?

— Daaah! Toate cele trei jocuri. Parcă n-ai minţile la tine!

— Scuze, mă gândeam la Momo. Ai dreptate, mai bine hai să jucăm scrabble.

Chiar că era mai bine. Emma şi mama ei erau cele mai mocăite jucătoare de scrabble din întregul univers cunoscut şi fără îndoială că ar fi sărit de fund în sus dacă cineva ar fi sugerat să li se cronometreze timpul de gândire la fiecare mutare. Şi astfel, Abra va putea să-şi diminueze prezenţa în locul acesta. Da, sigur, Barry era bolnav, dar nu era mort şi, dacă s-ar fi prins că ea era un soi de ventriloc telepatic, consecinţele ar fi fost foarte grave. Cu siguranţă că şi-ar fi putut da seama unde se afla ea cu adevărat.

Nu mai e mult. Se vor întâlni curând. Te rog, Doamne, fă să meargă totul bine.

În timp ce Emma curăţa masa din salonaşul de la parter, iar doamna Deane pregătea tabla şi jetoanele, Abra se scuză spunând că are nevoie la toaletă. Şi chiar avea nevoie, dar mai întâi făcu un ocol prin living şi se uită pe fereastra mare, întinsă pe trei laturi. Camioneta lui Billy era parcată vizavi. Bărbatul observă mişcarea perdelei şi-i ură „baftă” cu degetele mari ridicate