rău: Ani de zile am avut toţi aceeaşi imagine a marilor artişti ruşi aşteptând să fie descoperiţi. Se bâlbâi. Nu-i aşa? Romane epice, piese de teatru? Mari pictori surghiuniţi sau interzişi, lucrând în secret? Poduri întregi de minunate opere inegale? Muzicieni? Am vorbit despre asta. Am visat la asta. Continuarea secretă a secolului al XIX-lea. „Când va veni dezgheţul, vor ieşi toţi de la păstrare şi ne vor ului.” Aşa ne spuneam unul altuia. Unde naiba sunt toate aceste genii? Au murit cumva congelaţi? S-ar putea ca represiunile să fi funcţionat. Asta am avut de spus.

O tăcere de plumb urmă cuvintelor sale. Katia îi sări în ajutor.

— Talentul sovietic există şi a existat întotdeauna, Barley, chiar şi în cele mai rele timpuri. Nu poate fi distrus, declară ea cu o urmă din vechea sa rigoare. Poate că trebuie mai întâi să se adapteze noilor condiţii, dar nu va dura mult şi se va exprima strălucitor. Sunt sigură că asta voiai să spui.

Henziger şi-a început discursul. O capodoperă de ipocrizie inconştientă.

— Sper ca îndrăzneaţa întreprindere de pionierat a editurii Potomac & Blair să-şi aducă modesta contribuţie la noua şi grandioasa eră de înţelegere dintre Răsărit şi Apus! declară el ţanţoş. Glasul i se ridica odată cu paharul. Era tipul de negustor cinstit, prototipul americanului cumsecade, cu inima la locul ei. Fără doar şi poate, asta şi crede el despre propria persoană, întrucât cabotinul din el este aproape de suprafaţă. Să ne îmbogăţim unii pe alţii! exclamă el, ridicând şi mai sus paharul. Să ne eliberăm unii pe alţii! Să facem comerţ împreună! Să vorbim şi să bem împreună, şi să facem împreună o lume mai bună! Doamnelor şi domnilor, în sănătatea dumneavoastră, a editurii Potomac & Blair, a profitului nostru reciproc şi pentru perestroika! Amin!

Strigau toţi după Barley. Semnalul îl dăduse Spikey Morgan. Îl susţineau cu entuziasm Iuri şi Alik Zapadnîi, toţi oameni vechi, care ştiau să scandeze: „Barley, Barley!” În curând, întreaga cameră începe să urle după Barley, unii neştiind de ce. Pentru o clipă, nu-l văzu oricum nimeni. Apoi, brusc, îl văzură urcat în picioare pe masa pe care fusese bufetul, cu un saxofon împrumutat, cântând cu foc My Funny Valentine, melodie pe care o cânta la fiecare târg de carte de la Moscova, de la cel dintâi, acompaniat la pian de către Jack Henziger în stilul incomparabil al lui Fats Waller. Agenţii de la uşă se strecurară în sală să-l asculte, cei de pe scări urcară până în pragul uşii, iar cei din hol se apropiară de scară atunci când primele note ale cântecului de lebădă al lui Barley au dobândit claritate şi apoi o splendidă expresivitate.

 

— Mergem la noul restaurant indian, pentru numele lui Dumnezeu, protestă Henziger, în timp ce stăteau pe trotuar, sub ochiul bovin al unor toptunîi de serviciu. Adu-o şi pe Katia! Am rezervat o masă.

— Îmi pare rău, Jack, avem alte aranjamente. O întâlnire fixată de mult.

Henziger juca teatru.

— Are nevoie să aibă cineva grijă de ea, îi mărturisi Barley. Mă duc să o iau şi să-i ofer o cină liniştită undeva.

Dar Barley nu a dus-o pe Katia la masă în seara lor de adio, aşa cum au confirmat agenţii ocazionali, înainte de a le veni schimbul. Katia a fost aceea care l-a dus pe Barley, şi nu invers. L-a dus într-un loc cunoscut de fiecare dintre tinerii şi tinerele din Moscova încă din adolescenţă şi care se găseşte deasupra fiecărui imobil în fiecare mare oraş. Nu e nicio rusoaică din generaţia Katiei care să nu păstreze în memorie astfel de locuri pline de amintirea primei iubiri. Un astfel de loc se află şi la capătul scărilor în blocul Katiei, acolo unde se sfârşeşte ultima treaptă şi începe podul, mai căutat iarna decât vara, pentru că acolo se găseau rezervorul de apă caldă ce picura şi ţevile aburinde izolate cu o bandă adezivă neagră.

Dar mai întâi a trebuit să vadă ce fac Matvei şi copiii, şi să se asigure că erau în bună regulă. Barley a aşteptat-o pe palier. Apoi l-a luat de mână şi au urcat cele câteva trepte până la ultima, care era din lemn. Katia avea o cheie ce se potrivea la uşa ruginită de oţel, accesul fiind interzis persoanelor străine. După ce a descuiat-o şi a încuiat-o la loc în urma lor, l-a condus pe sub grinzi până într-un colţ cu podeaua tare, unde improvizase un pat din care, prin luminatorul jegos, se vedeau ca prin ceaţă stelele. Se auzeau bolboroselile ţevilor şi se simţea duhoarea rufelor puse la uscat.

— Scrisoarea pe care i-ai dat-o lui Landau s-a rătăcit, spuse el. A sfârşit în mâinile oficialităţilor noastre. Acestea m-au trimis la tine. Îmi pare rău.

Dar nu mai era timp pentru niciunul din ei să fie şocat. Îi spusese câte ceva din planurile sale, dar acum nu-i mai adăuga nimic. Recunoscuseră de comun acord că ea ştia deja prea mult în plus, aveau probleme mai importante de discutat, pentru că într-adevăr în acea seară Katia îi povesti lui Barley tot ceea ce ulterior va rămâne singura lui amintire despre ea. Îi mărturisi dragostea pentru el în termeni destul de simpli ca să-l susţină în întreaga perioadă de despărţire ce îi aştepta.

Cu toate acestea, Barley nu a prelungit această întâlnire. El nu le-a dat oamenilor din teren, nici celor de la Londra motiv să se îngrijoreze din cauza lui. S-a întors la Mej pe la miezul nopţii, la timp pentru un ultim pahar cu băieţii.

— O, Jack, Alik Zapadnîi m-a convocat la zaiafetul lui tradiţional de despărţire, organizat pentru veterani mâine după-amiază, îi mărturisi el lui Henziger la un păhărel în barul de la etajul întâi.

— Vrei să vin şi eu? întrebă Henziger.

Precum ruşii înşişi, Henziger nu-şi făcea nicio iluzie cu privire la cunoştinţele dubioase ale lui Zapadnîi. Barley îi zâmbi cu regret.

— Eşti încă novice în meserie, Jack. Asta e pentru noi, bătrânii de aur, care au cunoscut zilele când nu exista nicio speranţă.

— La ce oră e? întrebă Wicklow, practic ca întotdeauna.

— La orele şaisprezece, aşa cred c-a spus. Ciudată oră pentru băutură. Da, sunt sigur c-aşa a