— Îţi spun doar că nu trebuie să-i dai lista de cumpărături.

Sheriton înclină capul, ca şi cum ar fi fost puţin surd.

— Să nu-i dăm lui Barley lista de cumpărături? Sau lui Bluebird să nu-i dăm lista de cumpărături?

— Nici unuia, nici altuia. Anulează totul.

În cele din urmă, Sheriton se enervă de-a binelea. Se montase pentru acest moment, care venise în sfârşit. Se proţăpi în faţa lui Ned, la mai puţin de un metru de el, şi când ridică braţele în sus în semn de protest, trase după ele şi jumătate din haina lui largă, aşa că acum părea un liliac obez înfuriat.

— OK! Să zicem că suntem într-o situaţie catastrofală, văzuta în stilul lui Ned. Bine? Îi arătăm lui Bluebird lista de cumpărături, iar el se dovedeşte a fi bunul lor, nu al nostru. Am luat în consideraţie această posibilitate? Da, Ned. Zi şi noapte abia dacă m-am gândit la altceva. Dacă Bluebird este tipul lor, şi nu al nostru, dacă Barley este şi el, dacă fata este şi ea, şi dacă toţi sau oricare dintre jucători este mai puţin de absolut cuşer, Statele Unite pot să-şi vâre-n cur lista de cumpărături, după ce s-au şters cu ea. Începu să umble prin cameră. Le va arăta sovieticilor ceea ce ne-a dezvăluit omul lor. Aşa că vor şti ceea ce ştim. Destul de rău. Le va arăta sovieticilor ceea ce nu ştim şi cum se face că nu ştim. Şi mai rău. Dar mult mai rău este ceea ce urmează. Analizată cum trebuie, lista de cumpărături le va arăta lacunele din maşinăria noastră de strângere a informaţiilor şi, dacă sunt şi mai deştepţi, cele din propriul arsenal, supraechipat până la grotesc, incompetent, căcăcios de ridicol. De ce? Pentru că în cele din urmă ne concentrăm asupra a ceea ce ne sperie, adică asupra a ceea ce nu suntem în stare să facem, iar ei sunt în stare. Aceasta este partea rea a lucrurilor. Ned, am luat în calcul şi pierderile, şi câştigurile. Cunosc miza. Ştiu ce putem câştiga de pe urma lui Bluebird şi cât ne va costa dacă o dăm în bară. Nu-mi place să pierd. Am văzut ce se întâmplă într-un anume caz. Nu mă impresionează. Dacă greşim, suntem în căcat până-n gât, ştiam asta de mult, de când eram pe Insula Nimănui, iar acum o ştim ceva mai bine, pentru că acum nu ne mai jucăm. Acum e serios. Nu este momentul acum să începem să ne uităm în urmă, doar dacă avem un motiv beton.

Reveni la Ned.

— Bluebird este în regulă, Ned! Ţi-aduci aminte? Sunt cuvintele tale. Te-am iubit pentru ele! Te iubesc şi acum. Bluebird spune adevărul netrunchiat, aşa cum îl ştie, iar stăpânii mei miopi vor fi nevoiţi să şi-l îndese în cur, cu lopata, chiar dacă va fi să le cadă coaiele. Mă înţelegi, Ned? Sau te-am făcut s-adormi deja?

Ned însă nu se lăsă prins în furia neagră a lui Sheriton.

— Nu-i da lista, Russell. L-am pierdut. Dacă vrei să-i dai ceva, dă-i praf în ochi.

— Praf în ochi? Să-l întoarcem pe Barley? Asta vrei să spui? Să recunoaştem că Bluebird e o aiureală? Glumeşti? Dă-mi probe, Ned, nu intuiţii. Dă-mi, dracului, dovezi! Toţi cei de la Washington, cărora nu le creşte păr între degetele de la picioare, îmi spun că Bluebird este Sfânta Scriptură, că este Talmudul, că este Coranul! Toate la un loc. Şi acum vii tu să-mi spui că să-i dăm praf în ochi. Tu ne-ai băgat în treaba asta, Ned. Nu încerca să cobori din barcă la prima bâţâială, futu-i mama ei de bâţâială!

Ned medită o clipă la cele spuse, iar Clive îl măsură pe Ned. În cele din urmă, Ned ridică din umeri, de parcă ar fi vrut să spună că nu conta oricum. Apoi se întoarse la biroul său, singur. Părea să citească nişte hârtii. Mi-aduc aminte că m-am întrebat atunci, dintr-odată, dacă avea şi el o Hannah, dacă noi toţi aveam o viaţă pe care ne era interzis să o trăim şi care ne ţinea în funcţiune.

*

Poate este adevărat că nu existau încăperi mici la VAAP sau poate că Alik Zapadnîi, după anii săi de detenţie, avea o aversiune de înţeles pentru spaţiile strâmte.

Oricum, camera pe care o alesese pentru întâlnirea lor i se păru lui Barley suficient de mare pentru a găzdui un bal al regimentului; singurul lucru mic de acolo era Zapadnîi însuşi, care se ghemuise la capătul unei mese lungi, ca un şoarece în gaura sa, urmărindu-şi cu ochi fulgerători vizitatorul, cum venea cu paşi mari pe parchet către el, cu braţele bălăngănindu-se pe lângă trup, cu coatele uşor ridicate şi cu o expresie pe faţă cum nici Zapadnîi şi poate nimeni altcineva nu mai văzuseră vreodată. Nu cerea scuze, nu era nehotărât, nu se prefăcea zăpăcit. Avea întipărită pe chip o hotărâre aproape ameninţătoare.

Zapadnîi îşi aşezase în faţă câteva hârtii şi un teanc de cărţi, o cană cu apă şi două pahare. Era evident că dorea să-i dea lui Barley impresia că a fost surprins în plină activitate, ca să nu fie nevoit să se confrunte cu el cu sânge rece, fără recuzită, lipsit de protecţia numeroşilor săi asistenţi.

— Barley, iubitul meu prieten! E într-adevăr foarte amabil din partea ta să vii să-ţi iei rămas-bun de la mine în felul acesta. Ştiu că eşti tot atât de ocupat cum sunt şi eu acum, începu el vorbind mult prea repede. Dacă iubita noastră industrie a cărţii continuă să se dezvolte în felul acesta, nu văd altă soluţie – cu toate că aceasta este doar părerea mea personală şi neoficială – decât să angajăm încă o sută de persoane şi, fără îndoială, să ne găsim birouri mai spaţioase.

Fredonă ceva, umblă printre hârtii şi-i oferi un scaun cu un gest de curtoazie pe care şi-l închipuia de modă veche europeană. Barley însă preferă, ca de obicei, să stea în picioare.

— Nu pot să risc să-ţi ofer un pahar în orele