de serviciu, când soarele este încă deasupra orizontului, se scuză Zapadnîi, dar ia loc, te rog, şi hai să schimbăm câteva gânduri… Ridică din sprâncene şi se uită la ceas. Dumnezeule, târgul ăsta ar trebui să dureze o lună de zile, nu cinci zile! Cum avansează Transsiberianul? Vreau să zic că nu văd vreo dificultate majoră, cu condiţia ca poziţia noastră să fie respectată şi ca regulile fair-play-ului să nu fie încălcate de către toate părţile contractante. Sunt finlandezii prea lacomi? Poate că domnul Henziger este prea lacom? Oricum, este un tip dur, nu-i aşa?

Îi întâlni din nou privirea lui Barley şi se simţi şi mai stingherit. În picioare, în faţa lui, Barley nu avea aerul cuiva care doreşte să discute despre Transsiberian.

— Sincer vorbind, mi s-a părut puţin ciudat că ai insistat atât de mult să vorbeşti cu mine între patru ochi, continuă Zapadnîi aproape în pragul disperării. La urma urmelor, acest proiect este absolut de domeniul doamnei Korneeva. Ea şi echipa ei răspund direct pentru fotoreportaj şi pentru toate detaliile practice.

Barley îşi pregătise şi el un discurs, dar pe care-l debită fără a fi fost impresionat de nervozitatea lui Zapadnîi.

— Alik, spuse el, refuzând din nou să se aşeze. Îţi funcţionează telefonul?

— Bineînţeles.

— Trebuie să-mi trădez ţara şi mă grăbesc. Vreau ca tu să mă pui în legătură cu autorităţile competente, pentru că sunt anumite lucruri pe care trebuie să le expun în prealabil. Aşa că nu începe să-mi spui verzi şi uscate, că nu ştii pe cine să contactezi; fă-o sau vei rata ocazia să te pui în valoare în ochii porcilor care cred că sunt stăpânii tăi.

 

Era pe la mijlocul după-amiezii, însă un asfinţit hibernal se aşternuse asupra Londrei, iar micul birou al lui Ned din Casa Rusia era învăluit de o lumină crepusculară. Se lăsase pe spătarul scaunului şi îşi pusese picioarele pe birou, cu pleoapele lăsate şi un whisky închis la culoare lângă cotul său, care, desigur, după cum aveam să-mi dau seama destul de repede, nu era primul din ziua aceea.

— Clive mai stă închis cu seniorii de la Whitehall? mă întrebă el pe un ton de obosită detaşare.

— Se află la Ambasada americană şi definitivează lista de cumpărături.

— Nu credeam că un simplu englez ar avea autorizaţia să se apropie de lista de cumpărături.

— Discută în principiu. Sheriton trebuie să semneze o declaraţie prin care Barley este numit cetăţean american cu titlu onorific. Clive trebuie să adauge un ordin de zi.

— Care să spună ce?

— Că Barley e un om de onoare, apt şi loial.

— I-ai făcut tu ciorna?

— Evident.

— Tâmpitule, te vor spânzura, spuse Ned cu un aer gânditor, apoi se lăsă pe spate şi închise ochii.

— Lista asta de cumpărături este într-adevăr atât de valoroasă? am întrebat, fiind şi eu o dată într-o dispoziţie mai practică decât Ned.

— Are o valoare inestimabilă, replică nonşalant Ned. Dacă într-adevăr are ceva valoare, atunci e lista asta.

— Te superi dacă te rog să-mi spui de ce?

Nu fusesem admis în intimitatea secretelor conţinute de documentele Bluebird, dar ştiam că, dacă aş fi fost admis, n-aş fi fost capabil să înţeleg mare lucru. Dar conştiinciosul Ned fusese la cursuri serale. Se aşezase la picioarele marilor creiere ale Serviciului şi-i invitase la prânz la Athenaeum pe cei mai mari oameni de ştiinţă din domeniul Apărării pentru a se pune la punct.

— Interfaţă, spuse el cu scârbă. Isterie reciproc asigurată. Le supraveghem jucăriile. Ei ni le supraveghează pe ale noastre. Ne urmărim reciproc concursurile de tragere cu arcul, fără ca vreunul din noi să ştie ce ţintă vizează partea cealaltă. Dacă vizează Londra, vor atinge ei oraşul Birmingham? Care este marja de eroare? Ce este deliberat şi ce nu? Cine se apropie de coeficientul zero al cercului de incertitudine? Îşi dădu seama că m-a lăsat cu gura căscată şi era mulţumit de el însuşi. Ne uităm cum îşi aruncă rachetele balistice intercontinentale pe peninsula Kamciatka. Dar pot ei să le arunce direct asupra unui siloz conţinând rachete Minuteman? Nu ştim nici noi, nu ştiu nici ei. Pentru că nicio parte nu şi-a testat armamentul greu în condiţii de război. Traiectoriile lor experimentale nu sunt traiectoriile pe care le vor folosi atunci când va începe distracţia. Pământul, Dumnezeu să-l binecuvânteze, nu este un glob perfect. Cum ar putea fi, la vârsta lui? Densitatea sa variază. Tot aşa cum variază gravitaţia atunci când diverse chestii, cum ar fi rachetele sau ogivele, zboară deasupra lui. De aici, erorile. Specialiştii noştri în domeniul preciziei loviturilor încearcă să compenseze aceste erori prin calibrare. A încercat şi Goethe. Înmagazinează date preluate de la sateliţii spioni şi reuşesc mai bine decât Goethe. Poate că nu. Nu vom şti decât în ziua în care frumoasa noastră planetă va exploda şi nu vor şti nici ei, pentru că o astfel de încercare nu se face decât o dată. Se întinse, ca şi cum subiectul îi plăcea. Cele două tabere se despart. Uliii ţipă: sovieticii sunt regii preciziei! Ei pot să şteargă zâmbetul de pe curul unei muşte la 15.000 de km. Porumbeii nu pot răspunde decât: noi nu ştim ce pot face sovieticii, iar sovieticii nu ştiu ce pot face ei înşişi. Iar cineva care nu ştie dacă pistolul său funcţionează sau nu, nu riscă să tragă primul. Această incertitudine ne face să rămânem oneşti, spun porumbeii. Dar acesta nu este un argument care să satisfacă mintea seacă a americanului, înţelegi? Pentru că minţii seci a americanului nu-i place să se ocupe de concepte neclare sau de viziuni măreţe. Nu de la nivelul său prozaic. Iar ceea ce spunea Goethe era o erezie şi mai mare. Spunea că incertitudinea era singurul lucru cert. Aici sunt de acord cu el. Aşa că uliii l-au urât, iar porumbeii au făcut un chef de pomină. Bău din nou. Dacă Goethe i-ar fi susţinut pe cei ce îi dădeau zor cu precizia, totul ar fi fost simplu, spuse el cu un aer de reproş.

— Iar lista de cumpărături? îl întrebai eu din nou.

Se uită curios în pahar.

— Dragul meu Palfrey, obiectivele se aleg în funcţie de supoziţiile care se fac cu privire la strategia celorlalţi şi viceversa. Ad