infinitum. Trebuie să ne consolidam silozurile? Dacă duşmanul nu le poate lovi, de ce să ne mai batem capul? Trebuie să le supraconsolidăm – chiar dacă ştim cum – cheltuind miliarde de dolari? De fapt, asta şi facem, chiar dacă nu se spune cu voce tare. Sau le protejăm prost prin intermediul Războiului Stelelor cu preţul a şi mai multor miliarde? Depinde de ideile noastre preconcepute şi de cine ne semnează cecul. Depinde dacă noi suntem fabricanţi sau contribuabili. Ne punem rachetele să circule cu trenul, pe autostrăzi sau le parcăm pe drumuri de ţară, ceea ce pare să fie la modă luna aceasta? Sau spunem că toate astea nu sunt decât nişte fiare vechi, aşa că, să le ia dracu’?

— Deci, se sfârşeşte sau începe? l-am întrebat eu.

Ridică din umeri.

— Ce s-a terminat vreodată? Deschide televizorul, ce vezi? Conducătorii ambelor părţi îmbrăţişându-se. Cu lacrimi în ochi. Cu fiecare zi ce trece, seamănă din ce în ce mai mult între ei. Uraa, s-a terminat! Vax! Ascultă-i pe cei avizaţi şi-ţi vei da seama că nu s-a schimbat nimic.

— Şi dacă închid televizorul? Ce voi vedea?

Încetase să mai zâmbească. Într-adevăr, chipul său amabil era mai serios decât îl văzusem vreodată, cu toate că furia sa, dacă despre furie era vorba, părea să fie îndreptată mai curând asupra lui însuşi.

— Ne vei vedea pe noi, ascunzându-ne în spatele ecranelor noastre cenuşii, spunându-ne unii altora că nu vrem altceva decât să menţinem pacea.

 

CAPITOLUL 17

Adevărul insesizabil de care vorbea Ned ieşi încet-încet la iveală printr-o serie de percepţii distorsionate, ceea ce se întâmplă în general în lumea noastră secretă.

La orele optsprezece Barley a fost văzut ieşind din birourile VAAP, după cum ne semnalau în prezent cu insistenţă ecranele noastre. A fost un moment de panică, socotindu-se că s-ar putea să fie beat. Pentru că Zapadnîi era un bun prieten de pahar şi s-ar fi putut foarte bine să fi băut împreună o votcă de adio. Ieşi însoţit de Zapadnîi. S-au îmbrăţişat cu efuziune în prag, Zapadnîi congestionat la faţă şi cu mişcări cam nervoase, iar Barley rigid, de unde şi îngrijorarea supraveghetorilor că ar putea să fie beat şi hotărârea lor ciudată de a-l fotografia, ca şi cum, prin imortalizarea momentului, ar fi putut într-un fel sau altul să-l trezească. Şi întrucât aceasta este ultima sa fotografie de la dosar, vă puteţi imagina cât de multă atenţie i s-a dat. Zapadnîi este în braţele lui Barley, iar în îmbrăţişarea lor se simte forţa. Cel puţin din partea lui Barley. În imaginaţia mea, chiar dacă altcineva nu s-a gândit la acest lucru, s-ar zice că Barley îl susţinea pe bietul Zapadnîi pentru a-i insufla curajul de a-şi ţine jumătatea sa de promisiune. Era ca şi cum i-ar fi inspirat literalmente curaj. Culoarea trandafirie pare ciudată. Imobilul în care se afla VAAP acum, pe Bolşaia Bronaia, în centrul Moscovei, a fost cândva o şcoală. A fost construită, presupun eu, pe la începutul secolului. Ferestre mari, faţadă tencuită. Iar această faţadă a fost zugrăvită în anul acela. În roz-deschis. În fotografie, rozul se transformase în oranj ca focul, probabil din cauza ultimelor raze ale unui soare roşu. Cei doi oameni îmbrăţişaţi erau astfel prinşi într-un păgân halou stacojiu. Unul dintre pândari intră chiar în vestibul, pretextând că vrea să se ducă la cafenea, pentru a încerca să prindă aceeaşi scenă din unghi opus. Însă un bărbat înalt i-a stat în cale, urmărind scena de pe trotuar. Nimeni nu l-a identificat. La chioşcul de ziare, un al doilea bărbat, tot înalt, sorbea fără multă convingere dintr-o ceaşcă, având ochii îndreptaţi către cele două personaje îmbrăţişate.

Pândarii nu au reţinut zecile de oameni care au intrat şi au ieşit din clădirea VAAP în cele două ore în care Barley s-a aflat înăuntru. Ar fi fost imposibil. De unde să ştie dacă vizitatorii veniseră să cumpere copyright-uri sau secrete.

Barley s-a întors la hotel. La bar, a luat un păhărel cu un grup de prieteni editori, printre care Henziger, care a putut să confirme, spre marea uşurare a Londrei, că Barley nu era beat, ci, dimpotrivă, că era foarte calm şi dus pe gânduri.

Barley a menţionat în treacăt că aştepta un telefon de la unul din lacheii lui Zapadnîi… „Încercam încă să croşetăm treaba cu Transsiberianul.” Cam pe la orele nouăsprezece mărturisi că-i era o foame de lup, aşa că Henziger şi cu Wicklow l-au dus la restaurantul japonez, împreună cu două fete încântătoare de la Simon & Schuster. Wicklow conta ca ele să-l ajute pe Barley să se destindă în mod agreabil înainte de întâlnirea de seară.

În timpul cinei, Barley s-a dovedit atât de scânteietor, încât fetele au încercat să-l convingă să se întoarcă cu ele la Naţional, unde un grup de editori americani dădea o petrecere. Barley le-a răspuns că avea o întâlnire, dar că va veni poate mai târziu, dacă întâlnirea sa nu ţinea prea mult.

La orele douăzeci fix, după ceasul lui Wicklow, Barley fu chemat la telefon. A preluat legătura în restaurant, la mai puţin de cinci metri de masa la care erau aşezaţi: Wicklow şi Henziger au ciulit urechile din reflex profesional. Wicklow îşi aduce aminte că l-a auzit spunând: „Asta este tot ceea ce mă interesează”. Henziger crede că a auzit: „Ne-am înţeles”, dar putea să fie foarte bine: „Nu ne-am înţeles” sau chiar: „Nu ne-am înţeles încă”.

Oricum ar fi fost, Barley s-a reîntors la masă furios şi s-a plâns lui Henziger că nenorociţii ăia cereau şi mai mulţi bani. Henziger interpreta toate astea mai curând ca pe un semn de tensiune nervoasă, decât ca pe un semn de cine ştie ce mare îngrijorare pentru Transsiberian.

Un sfert de oră mai târziu, telefonul sună din nou. Barley reveni la masă zâmbind.

„Merge, îi spuse el jubilând lui Henziger. Semnat, parafat şi livrat. Ei nu se răzgândesc niciodată după ce au bătut palma.”

Henziger şi Wicklow aplaudară, iar Henziger remarcă: „Ne-ar fi de folos mai mulţi asemenea oameni la Moscova!”

Se pare că nu i-a trecut nici unuia dintre ei prin cap că Barley nu se arătase niciodată atât de entuziast faţă de