Convorbirea lui Barley din timpul cinei avea să fie minuţios reconstituită după aceea, dar fără niciun rezultat. Era vorbăreţ, dar nu nervos. A discutat despre jazz şi despre idolul sau, Slim Gaillard. Cei mari au fost întotdeauna în afara legii, susţinea el. Jazzul nu însemna nimic dacă nu era o formă de protest. Până şi propriile reguli trebuiau să fie încălcate de către adevăraţii improvizatori, afirma el.

Iar toată lumea a fost de acord cu el, da, da, trăiască revolta, trăiască individul, jos oamenii în cenuşiu! Cu excepţia faptului că nimeni nu interpreta cuvintele lui cum trebuia. Şi, din nou, de ce s-o fi făcut?

La orele douăzeci şi unu şi zece, având mai puţin de două ore de omorât, Barley anunţă că s-ar întinde puţin în cameră, că avea de scris câteva scrisori şi câteva probleme de afaceri de clarificat. Atât Wicklow, cât şi Henziger s-au oferit să-l ajute, întrucât li se ordonase ca, în măsura posibilului, să nu-l lase singur.

Barley însă le refuză oferta, iar ei n-aveau cum să insiste. Henziger, deci, îşi luă postul în primire în camera de alături, iar Wicklow se instală în hol, în timp ce Barley se întinsese, cu toate că în realitate el n-ar fi putut să se întindă nici măcar o secundă, pentru că tot ce a reuşit să facă într-un timp atât de scurt ţine de eroism.

Scrise cinci scrisori, ca să nu mai menţionăm două telefoane în Anglia, câte unul la fiecare din copiii săi, ambele interceptate în Regatul Unit şi retransmise la Grosvenor Square, dar niciunul din acestea nefiind de interes operaţional. Pe Barley îl interesa să afle veşti de la familie şi, în special, ce face nepoţica lui de patru ani. Insistă să-i fie adusă la telefon, dar micuţa a fost prea sfioasă sau prea obosită ca să vorbească cu el. Când fiica sa, Anthea, l-a întrebat care mai era viaţa lui amoroasă, el i-a răspuns: „Completă”, răspuns socotit cam neobişnuit, dar şi împrejurările erau neobişnuite.

Ned a fost singurul care a remarcat că Barley nu a menţionat nimic de reîntoarcerea sa în Anglia a doua zi, însă Ned nu mai era decât o voce în deşert, iar Clive se gândea serios, oricum, să-i retragă cazul.

Barley a scris şi două scrisori mai scurte, una lui Henziger şi alta lui Wicklow. Întrucât, aparent, ele nu fuseseră deschise, după cum au putut constata ulterior cei de la laborator şi, întrucât – fapt şi mai remarcabil – hotelul le-a livrat prompt la orele opt dimineaţa, a doua zi, exact la camerele al căror număr era înscris pe plic, s-a dedus că aceste scrisori făceau parte din problemele pe care le negociase Barley în timp ce se afla în interiorul clădirii VAAP.

Scrisorile îi anunţau pe cei doi interesaţi că, dacă părăseau în aceeaşi zi ţara fără zgomot, luând-o pe Mary Lou cu ei, nu li se va întâmpla nimic. Barley adăugase un cuvânt cald pentru fiecare din ei:

„Wickers, ai într-adevăr stofă de editor. Dă-i înainte!”

Iar pentru Henziger: „Jack, sper că aceasta nu te va obliga să te retragi prematur la pensie în Salt Lake City. Spune-le că oricum n-ai avut încredere în mine. Nici eu n-am avut încredere în mine, aşa că de ce să fi avut tu?”

Niciun fel de predică, niciun fel de citare de circumstanţă, extrase din dezordonata sa rezervă. Barley, se pare, se descurcă foarte bine fără ajutorul înţelepciunii altora.

La orele douăzeci şi două, părăsi hotelul însoţit doar de Henziger. Au cerut să fie lăsaţi la marginea nordică a oraşului, acolo unde Cy şi Paddy aşteptau din nou în camionul de supraveghere. De data aceasta, Paddy era la volan. Henziger se aşeză lângă el, iar Barley se urcă în spate cu Cy, îşi scoase haina, şi-l lăsă pe Cy să-i pună harnaşamentul cu microfoane şi să-i dea ultimele indicaţii operaţionale pentru a-l aduce la zi: că avionul lui Goethe, venind de la Saratov, ajunsese la timp la Moscova, că un bărbat ce corespundea descrierii lui Goethe intrase în imobilul lui Igor cu patruzeci de minute în urmă.

Curând după aceea, ferestrele apartamentului-ţintă se luminară.

Cy îi înmână lui Barley două cărţi, un volum broşat din From Here to Eternity, ce conţinea lista de cumpărături, şi un altul mai gros, legat în piele, disimulând un aparat de bruiaj, ce se activa prin simpla deschidere a copertei întâi. Barley se jucase cu unul dintre acestea la Londra şi se pricepea foarte bine să-l folosească. Microfoanele sale de contact au fost reglate de aşa manieră încât să neutralizeze impulsurile aparatului, spre deosebire de microfoanele normale din perete. Barley cunoştea şi dezavantajul acestui aparat de bruiaj. Prezenţa lui în încăpere era detectabilă. Dacă în apartamentul lui Igor erau instalate microfoane, cei de la ascultare puteau să-şi dea imediat seama că era folosit un aparat de bruiaj. Atât Londra, cât şi Langley au considerat că merită riscul.

Dar a fost neglijat celălalt risc, şi anume acela că aparatul ar putea să cadă în mâinile duşmanului. Era încă în faza de prototip, iar pentru punerea lui la punct au fost necesari mai mulţi ani de cercetare şi s-a investit o mică avere.

La douăzeci şi două şi cincizeci şi patru, exact în momentul în care părăsea camionul de supraveghere, Barley îi înmâna lui Paddy un plic şi-i spuse: „Acesta este pentru Ned personal, în cazul în care mi se întâmplă ceva”. Paddy strecură plicul în buzunarul interior al hainei. Observă că era un plic gros şi, atât cât putea să-şi dea seama în penumbră, nu avea destinatar.

Relatarea cea mai vie a traseului urmat de Barley între camion şi imobil nu a fost oferită în termenii riguros militari ai lui Paddy şi cu atât mai puţin ai lui Cy, al cărui stil amintea discursurile lui Haig, ci de bunul său prieten Jack Henziger, cu tonul său exuberant, care îl escortase până la intrare. Barley n-a scos un cuvânt, a spus el, n-a scos nici Jack. Nu voiau să fie identificaţi ca străini.

— Am mers alături, dar fără să reuşim