să ne potrivim pasul, spuse Henziger. El avea pasul lung, iar eu – scurt. Mă enerva că nu puteam să ni-l potrivim. Imobilul este unul dintre acei monştri de cărămidă pe care-i au ei acolo, înconjurat de o alee de beton de un kilometru şi ceva. Am umblat o mulţime fără să ajungem nicăieri. E ca în vise, mi-am zis eu. Fugi şi fugi, dar nu avansezi deloc. Aerul era încins. Umed. Transpiram. Barley însă era proaspăt ca o floare. Era stăpân pe el, fără doar şi poate. Părea în plină formă. Se uita direct în ochii mei. Mi-a dorit mult noroc. Se împăcase cu el însuşi. O simţeam.

Strângându-şi mâinile, Henziger avu totuşi o clipă impresia că Barley era furios. Poate că era furios pe Henziger pentru că acum, în semiîntuneric, Barley părea hotărât să-i evite privirea.

— Apoi mi-am spus s-ar putea să fie supărat pe Bluebird că l-a băgat în chestia asta. M-am gândit că s-ar putea să fie supărat pe noi toţi, dar prea politicos s-o spună. Pentru că era într-un fel foarte britanic, foarte rezervat, vorbea cu jumătate de măsură, ţinând totul în el.

Nouăzeci de secunde mai târziu, în timp ce se pregăteau să plece, Cy şi Paddy au văzut o siluetă la fereastra lui Igor şi au crezut că este a lui Barley. Mâna dreaptă ajusta partea de sus a perdelei, semnalul convenit că totul merge bine. Au plecat şi au lăsat supravegherea apartamentului în seama unor agenţi ocazionali, au stat de veghe cu schimbul întreaga noapte, însă lumina din apartament a fost tot timpul aprinsă, iar Barley n-a ieşit din clădire.

Una dintre teorii, dintre atâtea alte sute, este că nici n-a urcat în apartament şi că l-au luat şi l-au scos pe partea cealaltă, că silueta înaltă de la fereastră aparţinea unuia dintre oamenii lor, poate cel din fotografia luată la intrarea de la VAAP în după-amiaza aceea. Personal, nu mi s-a părut niciodată c-ar avea importanţă, însă experţii, din cine ştie ce motiv, au considerat altfel. Când o problemă ameninţă să te înece, nu există nimic mai bun decât un detaliu atât de irelevant, care să-ţi ţină capul deasupra apei.

 

Speculaţiile în legătură cu dispariţia lui Barley au început încet şi au fost puse cap la cap în cursul nopţii. Optimiştii ca Bob şi, pentru un timp, ca Sheriton au refuzat să creadă până în zori şi chiar după aceea. Barley şi Bluebird au băut din nou până au căzut sub masă, susţineau ei ca să-şi ridice moralul. „Se repetă povestea de la Peredelkino, de la cap la coadă”, şi-au spus ei unul altuia.

Apoi, un timp, dar nu foarte mult, au elaborat o teorie cum că ar fi fost răpit, până când, imediat după cinci şi treizeci dimineaţa – noroc cu diferenţa de fus orar – când Henziger şi Wicklow şi-au primit scrisorile, iar Wicklow, fără să mai facă tam-tam, a luat un taxi până la Ambasada britanică, unde gărzile sovietice de la poartă nu l-au împiedicat să treacă. Rezultatul: un mesaj-fulger adresat lui Ned: „Decriptează-l personal”, de la Paddy. Între timp, Cy expedia un mesaj similar la Langley, lui Sheriton şi oricărui doritor încă să asculte un om căruia zilele la Moscova păreau să-i fie numărate.

Sheriton a primit vestea cu flegma sa obişnuită. A citit telegrama lui Cy, a privit în jurul camerei şi a văzut că întreaga echipă este cu ochii pe el – fetele deştepte, băieţii cu cravată, credinciosul Bob, ambiţiosul Johnny, cu ochii lui de pistolar. Iar dintre britanici, Ned, eu însumi, Brock, deoarece Clive descoperise din prudenţă că avea de rezolvat urgent o treabă în altă parte. În Sheriton zăcea un actor, ca şi în Henziger, de altfel, şi acesta îşi folosi talentul acum. Se ridică în picioare, îşi trase centura pantalonilor şi îşi trecu mâna peste faţă, ca un bărbat care îşi dă seama că trebuie să se bărbierească.

— Ei, băieţi, ar fi mai bine să întoarcem scaunele pe masă până data viitoare.

Apoi se îndreptă spre Ned, care era încă aşezat la birou, studiind telegrama lui Paddy, şi-i puse o mână pe umăr.

— Ned, îţi rămân dator cu o masă, spuse el.

Se duse apoi către uşă, luă din cuier nou-nouţul lui pardesiu Burberry, îl îmbrăcă, se încheie la nasturi şi plecă, urmat după o clipă de Bob şi Johnny.

Alţii nu şi-au făcut o ieşire atât de elegantă, mai ales baronii de la Etajul XII.

 

S-a format, o data în plus, o comisie de anchetă.

Trebuiau date nume. Nimeni nu trebuia menajat. Trebuiau să cadă capete.

Directorul adjunct urma să fie preşedintele comisiei, iar Palfrey, secretarul ei.

Un alt scop al acestor comisii, am descoperit eu, este să dea demnitate unor evenimente care s-au petrecut fără urmă de demnitate. Eram toţi extrem de solemni.

Primii care trebuiau audiaţi, ca de obicei, erau cei care susţineau teoria unei conspiraţii, recrutaţi pe loc de la Foreign Office, Ministerul Apărării şi de la un organism foarte puţin simpatic, denumit Consultanţi Neoficiali, format din experţi industriali şi universitari, care se credeau spioni de duminică. Aceşti spionocraţi amatori se bucurau de o mare influenţă în bazarele Whitehall-ului şi au fost excesiv de mult audiaţi. Un profesor din Edinburgh a avut timp să fumeze cinci pipe cât şi-a făcut expunerea, aproape asfixiindu-ne pe toţi, dar nimeni n-a avut curajul să-i spună să stingă drăcia aia.

Prima mare întrebare era: Ce se va întâmpla mai departe? Vor avea loc expulzări, va urma un scandal? Ce se va întâmpla cu antena Moscova? A fost compromis cumva vreun agent ocazional?

Camionul de ascultări, cu toate că era proprietate sovietică, constituia o problemă ce-i implica pe americani, iar brusca lui dispariţie a provocat o îngrijorare mută printre toţi cei care sprijineau folosirea lui.

Cine trebuia expulzat şi de ce n-a constituit deloc o problemă simplă, pentru că şefii rezidenţelor din Moscova, Washington şi Londra sunt declaraţi ţărilor-gazdă. Nimeni din Centrul Moscova nu-şi făcea nicio iluzie în legătură cu activitatea lui Paddy sau cu a lui Cy. Acoperirea lor nu era menită să-i protejeze de partea adversă, ci de privirile curioase ale lumii exterioare.

În orice caz, nu au fost expulzaţi. Nimeni nu