atîta strînsoare în Ţara Moldovei, cum nu s-a mai cunoscut asemenea strînsoare în veacuri. Iar Domnul Dumnezeu nu va îngădui să se stingă cerbicia de odinioară a boierilor de baştină. Însă dacă măria sa Radu-Vodă întârzie şi nu săvîrşeşte cele despre care a fost înţelegere şi jurămînt, atunci vai nouă : în aceste locuri desmierdate vor rămîne numai slugile tiranului şi mişeii de rînd. Aşa a ajuns ţara la vremea de apoi, încît nu mai conteneşte prostimea cu pîrile împotriva boierilor săi. A ajuns prostimea să găsească dreptate la un Voievod nătîng, care nu s-a pomenit în veci în această ţară, nici se va mai pomeni cu ajutorul măriei sale Radului-Vodă şi a Domnului Dumnezeu, ţiitorul cerului şi al pămîntului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor.»

La 12 ianuarie trecut, pe cînd măria sa Ştefan-Vodă se afla în tabără la Vaslui, a venit poruncă la Cetate să fie scoşi din temniţa cea mai dedesubt cei trei boieri cu scrisorile. Pe lîngă vornic şi paharnic, adăugise plîngerea sa cătră Radu-Vodă şi domnia sa Alexe stolnicul. Toate le descurcase cu rugăciunile şi farmecele lui acest sfinţit arhimandrit Amfilohie.

În ziua de 14, foştii dregători ajungeau la Vaslui cu paza, avînd îndată în urmă şi pe Dimcea Tatarul, gîdele. Divanul osîndise pe vicleni, fără de nici o şovăire ; însă măria sa Ştefan-Vodă stătuse o bucată bună de vreme în cumpănă, pentru pieirea lor. Tot sfinţitului Amfilohie i se arătase, în rugăciuni ori în vis, deslegarea sub chipul sfinţilor părinţi mucenici ucişi în muntele Sinai, a căror prăznuire cade tocmai în ziua de 14 a lunii ianuarie. După ce a avut vedenia, sfinţitul Amfilohie s-a dus la măria sa şi s-a plecat cu smerenie, spunîndu-i numai aceste vorbe : «Pentru întărirea credinţii drepte, au căzut capetele multor fii buni ale căror suflete au fost curate, ca lamura; iar măria ta cutezi a sta la îndoială, cînd ai de plinit o datorie cătră acelaşi Hristos Dumnezeu? Deci, la sfinţitul soarelui, Dimcea a făcut să cadă capetele viclenilor, lovindu-i numai cîte o singură dată, cu o pană de oţel ageră ca un brici.

Îndată ce se iscase pricina unora dintre oaspeţii săi din sara aceea de toamnă, dumnealui Iaţco Hudici n-a mai simţit dulceaţa mierii de la cele şase prisăci ale sale. Dimineaţa, cînd se scula, şi sara, cînd se culca, i se părea că are venin la rădăcina limbii. În ziua sfîntului praznic al Arhanghelilor, fiind o vreme lină de iarnă în anul acela, la curtea lui de pe Siret a venit o sanie uşoară cu doi cai murgi, pe care o mîna din picioare un ţigan domnesc. Cînd a ajuns sania în dreptul pridvorului, s-a dezvălit din cergi arhimandritul Amfilohie şi s-a închinat cătră stăpînul locului, zîmbind. A mărturisit după aceea domnia sa Iaţco Hudici că, orişicît era de mare şi de gras şi orişicît de bogat boier era, cînd a văzut acea arătare cernită şi subţiratică, i s-a înegrit toată priveliştea din valea Siretului. Cît alb era pretutindeni, ca un argint dumnezeiesc, totul a scăzut într-o pîclă amurgită.

— Solul măriei sale e negru într-adevăr, a zis cu zîmbetul lui ştiut şi cu glasu-i moale sfinţitul Amfilohie, însă te roagă să cunoşti în el, cinstite boier Iaţco, semn bun de la înalta milă. Numai un om care n-are nici o vină se poate teme aşa de sabia dreptăţii. Nu te-ai dus domnia ta la acei vicleni, ci au venit ei aici, ca să-ţi facă silă. Tot aşa de vinovat ai fi de fapta unor lotri care ţi-ar răpi domniei tale ştiubeiele de la o prisacă. Măria sa Vodă te pofteşte să vii iarăşi în fiecare duminică la sfînta leturghie, în paraclisul Cetăţii, şi îţi trimete răspuns prin mine că n-a uitat că va să fie naş copilei domniei tale, cînd i se va alege mire.

Din acea zi a Arhanghelilor i s-a întors lui Hudici somnul. Însă a căzut la grea scîrbă alt boier al măriei sale. Tot atunci un călăreţ domnesc suia la Cetatea Neamţu, c-o poruncă pecetluită cu inel domnesc în ceară roşie. Dumnealui pîrcalabul Neculai Albu era poftit să se tragă un timp la moşia sa de pe apa Cuejdiului şi să steie acolo nelipsit, pînă ce i-a venit altă poruncă a măriei sale.

Se află în Ţara Moldovei unii călugări care ştiu să scrie nişte vorbe pe un petec, pentru izgonirea frigurilor rele. Între aceştia se număra chiar cuviosul Stratonic. Iată însă un petec de pergament, care a adus boala în loc s-o alunge ; domnia sa pîrcalabul Albu n-avea decît şaizeci şi doi de ani şi se gîndea să dănţuiască la nunta feciorului său. Nu s-a mai gîndit la asta şi a căzut la pat întru amară mîhnire. A tot mers în scădere zi cu zi, de i se prevedeau ciolanele prin piele şi toate neamurile veneau să-l vadă ca pe o minune şi-i plîngeau de milă. Într-o zi a cerut să sărute crucea şi s-a mărturisit preotului său, după care s-a săvîrşit şi s-a mutat întru veşnica vieţuire.

Preotul a făcut mărturisire în biserică, lîngă sicriu, că răposatul s-a dus în acea lume cu inima curată şi fără nici o vinovăţie. A fost întristare grea în boierime cînd l-au coborît în lăcaşul de veci. S-a zvonit cum că s-ar fi rostit şi unele vorbe de cîţiva la praznic. Îndată s-a aflat că nici măria sa n-avea vreun prepus anume împotriva pârcălabului său ; chiar nici nu-l schimbase din dregătorie cît se aflase în această viaţă ; însă curtenii au a suferi de multe ori asemenea obijduiri ce par neînţelese. Nici Niculăieş Albu n-a fost scos din boieria lui de jitnicer. La înmormîntarea de pe Cuejdiu a fost faţă şi portarul Sucevii din poruncă domnească. A rămas o vreme ca un fel de abur otrăvit peste suflete. Ascunzişul tainei poate îl va fi ştiut Vodă, ori poate îl cunoştea sfinţitul Amfilohie. Altcineva nu era să fi avut ştiinţă : nici Niculăieş, feciorul pîrcalabului. S-ar fi cuvenit ca jitnicerul Niculăieş Albu să se arate ofilit la chip şi să ceară de la măria sa uitarea unei necuviinţi,