dacă nu a unei vinovăţii ; el însă îşi împuţinase şi mai tare grijile după ce intrase în moştenirea părintească, îşi trimisese cele două surori la mănăstire şi petrecea în tîrg la Roman şi în tîrg la Piatra, cu alţi boiernaşi prietini ai săi, vrednici băutori de vin.

Toate aceste imagini tulburi se învălmăşeau în vedenia lui Stratonic, deoarece auzise broaştele orăcăind la marginea stufului, în balta secătuită, şi văzuse o ţarcă pe cumpăna fîntînii.

La acea fîntînă, jumătate de cale pînă la tîrg, călugărul nemţean avea obicei să se oprească.

Cum vedea ciutura goală deasupra colacului de piatră, îl cuprindea o sete nebiruită. Apa nefiindu-i oprită în rînduiala lui monahicească, numaidecît cobora găleata şi o scotea plină la lumină, ca pe un ochi al adîncului.

De data asta, ţarcă bătu spre el batjocoritor.

— Caragaţ! caragaţ!

— Vreau să-mi potolesc arşiţa! îi răspunse Stratonic, răsucind spre pasere tîmpla şi privind-o numai c-un ochi.

— Caragaţ!

— Aha! pricepu monahul : este iar om străin la marginea crîngului?

— Este, încuviinţă paserea. Bagă de samă. Dă-mi o nucă.

— Îţi dau şi două, răspunse rîzînd Stratonic.

Vîrînd o mînă sub rantia de şiac mohorît, scurmă în săculeţul pe care-l avea aninat la coapsa dreaptă şi scoase două nuci. Le sparse în măsele şi se duse să le aşeze deoparte, la zece paşi, pe o margine de lespede. Cînd veni iar spre colacul fîntînii, ţarca fîlfîi şi se duse să ciugulească nucile. Stratonic ridică apă rece din fîntînă ; îşi făcu întăi semnul crucii ş-apoi se plecă asupra ciuturii şi se adăpă cu mare poftă. Se ridică în sus pufnind zgomotos.

— Îs bune nucile? întrebă el, rînjind, spre pasere.

— Caragaţ! Dar apa-i bună?

— Dacă-i vinul lui Dumnezeu, cum să nu fie bună?

Ţarca luă o nucă în plisc şi se duse mai departe. Stratonic înţelese că omul dosit în marginea crîngului s-a apropiat. Deci se întoarse şi-l cunoscu. Era acelaşi, pe care-l mai văzuse şi altădată. Rîdea cu voie bună.

— Parcă vinul cel adevărat nu-i tot de la Dumnezeu, părinte?

— Ai dreptate ; toate sînt de la Dumnezeu ; dar eu, ca un călugăr păcătos, n-am deslegare decît pentru apă.

— Vorbeai cu paserea aceea? Ştii ce spune?

— Fireşte că ştiu.

— Ţi-a spus poate că văd negru înaintea ochilor de foame?

— Asta ţi se cunoaşte după obraz, cinstite creştine. De cînd aştepţi, ai flămînzit şi mai ales ai însetat. Aş putea să te sfătuiesc să te potoleşti cu apă, însă, după nasul dumnitale, cunosc că ai rînduiala vinului şi apa n-o poţi suferi.

Omul se înveseli rîzînd gros şi se apropie lîngă colacul fîntînii. Purta încălţări de piele roşă, straie de postav şi cuşmă de miel. În brîu, sub cotul drept, avea un jungher. Părea un slujitor de boier bogat. Era prea bine îmbrăcat, ca să nu se înţeleagă că stăpînul său trebuie să fie un om semeţ. După vîrsta slujitorului se putea presupune că şi stăpînul e tînăr. Bine hrănit şi rumenit în lenevie, se vedea că omului îi place şaga.

— Stăpînul dumitale întîrzie la petreceri cu tovarăşii săi, zise monahul.

— Se poate ; dar cînd dumnealui se îndestulează, nu se cuvine să rabd eu. Vine iar ţarca, să-i mai dai o nucă. Totdeauna stai aşa cu dînsa de vorbă?

— Da. Însă de unde ştii domnia ta? se miră Stratonic.

 — Nu ştiu ; te-am mai văzut trecînd.

— Tot pe aici?

— Da.

— Mă mir mult; eu trec rar. Sînt un păcătos monah, la ascultarea stareţului meu.

—- Acum nouă zile, într-o duminică, nu m-ai văzut tot aici?

— Nu, mărturisi cu nevinovăţie Stratonic.

— Ba eu eram tot aici şi te-am văzut. N-ai stat şi atunci de vorbă cu paserile?

— Ia şi eu un biet rătăcit, suspină monahul, închizînd o clipă ochii. Oamenii rîd de smintelile mele, cum faci şi domnia ta acum. Dar, cum spuneam mai înainte, toate sînt de la Dumnezeu. Primesc şi eu, umilindu-mă, starea în care mă aflu ; îngăduie-mă şi domnia ta, aşa smintit cum sînt. Aşa cum dau nuca asta ţărcii, după ce am sfărîmat-o în măsele...

— Caragaţ!

— Cum dau nuca asta ţărcii, aşa dau oamenilor tămăduire de unele boli. Dacă n-ai ştiut pînă acuma, află că Stratonic cel prost ştie să scrie frigurile şi cunoaşte rădăcini de buruieni pentru junghiuri şi tusă. Ştie să oblojească şi răni de suliţă şi de săgeată.

— Am auzit de cuvioşia ta, zise omul stînd cu mînile în şolduri şi privindu-l de sus. De mirare este cum poate pune Dumnezeu putere într-asemenea slăbiciune.

— N-am nici o putere, cinstite frate.

— Se spune că nebunii nu sînt lipsiţi de şiretenie.

— Cinstite frate, n-am nici un şiretlic. Nici bun nu sînt, căci îs singur. Beţiv nu sînt, căci nu pot bea. Bătăuş nu-s, căci toţi mă bat. Dator nu-s, căci nimeni nu-mi dă pe datorie.

Slujitorul se veseli iar, coborîndu-se oarecum din înfăţişarea-i dispreţuitoare.

— Ce boli ştii să mai tămăduieşti, părinte?

— De ştiut nu ştiu ; eu dau leac ; Dumnezeu hotărăşte viaţa şi moartea.

— Leacuri de dragoste ştii?

— Asta nu mi-i îngăduit. Pentru asta sînt babe vrăjitoare ; toate au să se ducă în focul cel nestins al Gheenei.

— Nu m-ai înţeles, părinte. Te întreb de leac pentru părăsire de dragoste. Ca să nu mai stau eu aici răbdînd, cu dinţii rînjiţi. Ascultă-mă ce-ţi spun eu. Nu-i mai mare ticăloşie pe lumea asta decît umbletul acestei nebunii. Nu are stare pe loc nici la Cuejdiu, nici la Piatră, nici la Roman. Noaptea numără stelele grăind singur ; ziua se uită la mine. M-aduce după dînsul la Suceava, bucurîndu-se. Se întoarce de la Suceava întristat. Iar ne ducem la Roman, iar ne ducem la Piatra. Pe urmă se întoarce spre Suceava, şi, cînd poposim, stă fără somn, numărînd iarăşi stelele.

— Despre cine vorbeşti, cinstite creştine?

— Despre stăpînul meu.

— Socoteam că boala asta e a domniei tale.

— Domnul Dumnezeu să mă ferească.

— Amin. Află, cinstite frate, că la suferinţa asta sînt două leacuri. Unul îl ştie stareţul meu cel vechi, de la bolniţa mănăstirii Neamţu, părintele vraci Ifrim. Duci pe stăpînul domniei tale la părintele vraci Ifrim. Îl afundă pînă la gît într-un poloboc cu apă rece şi-l ţine acolo legat,