pînă ce-i trece. Doftoria asta e bună la felurite boale ; aşa  m-a lecuit  părintele Ifrim  şi pe  mine de ducă-se pe pustii ; socot că-i bun leac şi pentru fierbinţeala de care spui.

— Poate-l ţine cam mult, în acel poloboc.

— Îl ţine pînă ce-i trece. Îl mai scoate la soare să se zvînteze. Dacă trebuie, îl bate cu vergi.

— Atuncea nu-i tocmai bine. Nu vreau să rămîn fără stăpîn, îmi dă simbrie şase taleri pe an, şi straie, şi hrană cît oi fi vrednic să mînînc. M-am învăţat c-un stăpîn falnic şi-mi place ; n-aş vrea să se prăpădească. Poate-i mai bun leacul de-al doilea.

— E bun ş-acela, însă nu-l am eu. Îl are muierea. — Nu-i muiere nevastă ; e o fecioară.

— Atuncea leacul e în mîna părinţilor acelei fecioare. S-o ceară şi să i-o deie.

— Greu. Stăpînul meu mai bucuros ar îndura vergile, numai să-i fie răsplătită osînda. Fata e o copilă neştiutoare ; însă boierul cel bătrîn e un neînţelegător hapsîn.

— Cine să fie? Cine să fie? se întrebă închizînd numai un ochi Stratonic şi scărmănîndu-şi barba rară cu ghiarele.

— Nu se poate spune.

—- Şi de ce nu vrea să i-o deie?

— Nici asta nu se poate spune.

— Atuncea eu aş cunoaşte, dacă nu-i cu supărare, al treilea leac.

— S-aud şi ţi-oi fi mulţămitor.

— S-o fure.

— Apoi la leacul acesta, cuvioase părinte, m-am gîndit eu mai întăi şi întăi. Dar iarăşi nu se poate ; căci e leac mai cu primejdie decît al vraciului. Înainte vreme era mai bine în ţara asta a Moldovei, cum aud că spune şi stăpînul meu şi cum mărturisesc alţi boieri prietini ai domniei sale. Se ducea feciorul şi fura fata care-i plăcea, şi gata. Tot astfel a făcut şi părintele meu. A furat pe maică-mea şi a dus-o într-o pădure. Se supăra Domnia mai mult pentru răpiri silnice de fete de boieri; dar venind neamurile şi stăruind, Vodă îşi făcuse obicei să se înduplece. Cînd iaca, măria sa Ştefan-Vodă întăreşte legea veche ; şi nici vrea să primească sfat nici să se înduplece. Pentru o fată uşoară ca o pană cum e a noastră, dacă o purtăm în braţe de la apa Siretului pînă la apa Bistriţei, ne prăpădim capetele. Încă să zicem că pe stăpînul meu îl descăpăţînează ; se chiamă că şi-a luat de o grijă şi atuncea într-adevăr că s-a tămăduit de toate ; dar pe mine mă poate trimete în fundul ocnei, ca să-mi încep de pe acuma schingiuirea cea din veac.

— Cine să fie? Cine să fie? întreb de boierul dumnitale!

— Caragaţ! caragaţ! dădu de veste ţarca.

 Boierul slujitorului venea dinspre tîrg călare şi suia poteca spre fîntînă. Era într-adevăr un tînăr mîndru, cu mustaţa neagră, c-o mantie de postav roş aruncată pe umărul stîng şi prinsă la gît în sponcă de aur. Ţinea dreapta în şold. Avea cizme roşe cu pinteni de argint ; cuşmă de jder cu pană neagră şi creaţă de cocor. Era smead, cu ochii ca de păcură şi cu obrajii rotunziţi.

Ţarca zbură pe deasupra lui rîzînd. El nu-i băgă în samă cîrcîitul. Era posomorît, apăsat de scîrbă lăuntrică.

— I-a spus pe nume, şopti monahul cătră slujitor. Acesta-i jitnicerul Niculăieş.

— Cine nu-l cunoaşte pe stăpînul meu? se fuduli slujitorul.

Călugărul se închină cu smerenie şi se dădu la o parte. Boierul cel tînăr trecu peste el cu privirea.

— Drăghici, pasă şi-ţi ia calul, porunci el cu nerăbdare oprindu-şi harmasarul murg. Slujitorul se repezi cătră marginea crîngului, unde-i sta în pripon calul. Boierul dădu pinteni, urmîndu-l.

— Iar am umblat degeaba ; ar fi mai bine să fac cum mă hotărîsem eu întăi şi să nu mă iau după o minte proastă ca a ta. Am căutat la toate bisericile. Nu se vede nicăieri.

— Pe urmă măria ta te-ai dus şi ai mîncat, iar eu am răbdat de foame.

— Nu-i nimic. Cînd mînîncă stăpînul, se satură şi sluga. Grăbeşte-te. Nu te opri la nici o crîşmă. Ispiteşte de ce n-a venit în duminica asta. Nu doresc nimănui starea mea; vreau cel puţin s-o văd de departe.

Cuviosul Stratonic înţelese şi mai bine cîrcîitul paserii, întorcînd numai o ureche spre vorbele stăpînului. Se furişă la vale pe poteca semănată de bolovani şi cunoscu de departe, numindu-le, toate clopotniţile bisericilor domneşti, care împodobeau acel vestit tîrg de scaun.

Dinspre acele clopotniţi şi turnuri veneau prigorii, plutind în văzduh la mică înălţime. Şi glasul acelor zburătoare cu pene verzi şi azurii îl înţelese monahul. Cereau ploaie, de cătră munţi, unde începeau să se desluşească îmbulzeli de nouri. Mormăind vorbe numai de el înţelese, nebunul grăbi paşii sub soarele copleşitor şi în curînd pătrunse în uliţile întortocheate ale tîrgului. Toma, logofătul cel mare, îşi durase case nouă nu de multă vreme în partea joasă a tîrgului, în cea mai mare apropiere a Cetăţii. Lîngă curţile cu pridvor, larg streşinite cu şindrilă, se întindea un şirag de odăi, unele pentru robii înălţimii sale logofătului, altele pentru slujitorii domneşti şi pentru scriitorii de care logofeţia avea cînd şi cînd nevoie. Toate clădirile acestea erau împresurate de zaplaz. În uliţă dădea o poartă mare de lemn, arcuită şi acoperită, împărţită în două. Prin deschizătura cea mai largă intrau carîtele boiereşti şi călăreţii ; prin portiţă intrau pedeştrii.

Călugărul se strecură la odăi, după aceea la cuhnii. La odăi găsi puţini slujitori. La cuhnii stătu puţin. Mirosurile mâncărilor n-aveau nici o putere asupra fiinţii lui uscate. Bucătarii se hodineau ; masa boierească se sfârşise ; plăcintele dulci fuseseră cărate la iatacul jupîneselor. Îmbielşugarea fusese mai mult într-acestea deoarece înălţimea sa logofătul se dusese la prînzul domnesc în Cetate ; iar tagma femeiască — după socotinţa lui Stratonic — mînîncă puţin, pentru că vorbeşte mult. După ce se adună iar la iatacul lehuzei jupîneasa Aglaia, fiica dumnisale marelui logofăt, — cneaghinele bagă de samă că nu s-au îndestulat la masă ; ş-atunci poruncesc să le vie acele lucruri dulci pe care bucătarii nu uită să le pregătească ; şi dintr-însele ciugulesc cu hărnicie şi necontenit.

Cînd se află strînşi bărbaţii în adunarea lor, femeile ospătează deoparte. Această rînduială