se ţine din vremuri vechi la Moldova, pentru că bărbaţii tac. Pe lîngă asta, chiar cînd vorbesc, bărbaţii au de pus la cale numai politiceşti treburi şi taine. Deci soborul jupîneselor tinde totdeauna să se aleagă deosebit, ca să poată descoase şi descurca toate cîte sînt pe lumea asta.

Jupîneasa Aglaia, lehuza, după ce dăruise lumii un fecioraş de trei ocă, stătea acum în pat, înălţată între perini, şi zîmbea adunării din jurul ei ; pe cînd doica roabă alina pruncul într-un colţ ferit de lumină, cumpănind înainte şi înapoi leagănul. Acel leagăn, ca o sănioară încovoiată în lături, suna pe duşamele. Jupînesele aşezate pe scaune şi divanuri vorbeau necontenit cu glasuri scăzute. Copilul aţipise în zgomot şi descîntec. Cînd şi cînd tresărea. Doica ţigancă se apleca asupra lui, dîndu-i sînul.

Se aflau în acel sobor femeiesc bătrînele familiei logofătului : mama logofătului Toma şi soacra logofătului Toma ; amîndouă erau tot aşa de zbîrcite şi de încovoiate din grumaz şi se priveau furiş cu aceiaşi ochi neprietenoşi ca şi cu cincizeci de ani în urmă, pe vremea cînd era stăpî-nitor în Moldova Alexandru-Vodă Bătrînul. Soţia logofătului de mult părăsise această lume : «de binele pe care 1-a avut de la soţul său iubit», suspina în taină soacra logofătului, cneaghina Marghita Dănuţeanca. Mai erau în sobor vere, cumnate şi nepoate, în număr de douăsprezece, — şi cu bătrînele paisprezece. Lehuza, frumoasă şi zîmbitoare, în floarea primăverii sale — era a cincisprezecea. Straiele boieroaicelor moldovence din acel timp erau cu mult mai întunecate şi mai cuviincioase decît ale doamnelor din Lehia. Nu se cuvenea unei cneaghine să-şi arate părul. Toate aveau legături de mătasă peste frunte, pînă la urechi şi ceafă. Cele mai tinere purtau cercei mari : singura podoabă strălucită. Fustele, în falduri, li se împrăştiau peste picioruşe. Cînd şi cînd li se arăta cîte un vîrf de condur ; asta nu s-ar fi putut întîmpla nici într-un chip, dacă s-ar fi aflat un bărbat în acea adunare. Cu neputinţă li se părea cneaghinelor moldovence de-atunci să-şi închipuie alt port şi altfel de cuviinţă decît cele pe care le moşteniseră din zile vechi. Orice schimbare le-ar fi părut ca un sfîrşit al timpurilor. Îndrăznelile noutăţilor erau numaidecît osîndite. Patru ani au vorbit jupînesele din scaunul Sucevii despre oarecare soţie a unui boier de mîna a doua, cu numele Candachia, care se fudulea cu zorzoane leşeşti. Cînd au îndrăznit unii dintre bărbaţi să găsească plăcere în înfăţişarea acelei venetice venită tocmai de pe ceea lume, de la Bîrlad, şi aşezată aici în Ţara-de-Sus, apoi supărarea acelui sobor prea înalt n-a mai cunoscut margine. Nu s-a găsit altă pedeapsă mai grea, decît ca numele acelei Candachii să nu se mai rostească. Ieşise însă o ştire tainică printre roabele ţigănci, că cneaghinele cele mai fudule cearcă singure podoabe străine în iatacurile lor, fiind încredinţate că aşa-zisa frumuseţă a acelei Candachii a lui Cristea Păr-Negru nu se datoreşte decît acestui meşteşug.

Boieroaicele acelui sobor ţineau rînduielile vechi şi în alte privinţi. La nunţi ori la naşteri, ori la înmormîntări, erau alcătuiri anume care nu puteau fi împuţinate ori adăogite cu nici un chip.

De pildă, acum, lehuza trebuia numaidecît să aibă adunare în jurul ei. Şi trebuia să stea numaidecît aşa, în perini, avînd foalele strîns legate c-un brîu de lină. Şi trebuia să ronţăiască din orice rodin i se aduce dacă-i ceva de mîncare, şi să se bucure de orice rodin care i-i adus pentru podoabă ori îmbrăcăminte. Trebuie să fie cu luare-aminte la sfaturile celor bătrîne în ce priveşte bolile pruncilor, care sînt nenumărate. Răul-copiilor este cel mai primejdios ; însă cea mai supărătoare pentru mame e acea suferinţă a pruncilor care se chiamă plînsori.

— A venit călugărul cel strîmb, şopteşte doica, înaintînd cu umilinţă şi neîndrăznind să-şi ridice ochii spre slăvitele obrazuri. Cuviosul Stratonic ştie să scrie plînsorile.

— Într-adevăr, n-ar fi rău să i se scrie pruncului plînsorile, e de părere cneaghina Marghita, subţiindu-şi buzele. Asta n-a făcut răposata maică-ta, adaogă ea, întorcîndu-se cătră lehuză, ş-a avut ce te asculta plîngînd. De la două săptămîni ai prins a plînge, ş-a tot plînge, de stătea toată casa în picioare.

Roaba lepăi cu picioarele desculţe pînă la uşă ; acolo se răsuci în loc :

— Zice călugărul că vine de-a dreptul din Cetate. A fost acolo mare zvoană cu cutremurul.

Atuncea să vie numaidecît cuviosul Stratonic, să afle soborul jupîneselor ce s-a întîmplat la Cetate. Se zice că ar fi fost prăbuşire şi ar fi sunat un clopot în adîncul pămîntului. Deasemenea, zice că s-ar fi simţit putoare de pucioasă. Dacă a fost aşa, apoi să ştiţi dumneavoastră că nu-i bine. Să vedem ce spune călugărul. Spune degrabă, cuvioase Stratonic, s-a întîmplat prăbuşire mare şi a fost spaimă?

— Cum să nu fie spaimă? mărturiseşte călugărul închinîndu-se smerit cătră aleasa adunare. Cît despre scrisoarea de plînsori pentru pruncul cel nou, pot s-o fac numaidecît. Cum îl chiamă?

— Neagu. Însă acuma răspunde la altele de care te întrebăm.

Cneaghinele ronţăiesc cu hărnicie aluaturile dulci.

— Acea scrisoare pentru plînsori, urmează monahul, ca şi cum n-ar fi auzit nici dintr-o parte, nici din alta, am învăţat-o eu de la un grec, carele şi el a aflat-o la Sfîntul Mormînt, însemnată pe marmură. Bună este pentru prunci, deoarece aduce din singurătate şi din pădure hodina căprioarelor ş-a urşilor, ş-a lupilor ş-a paserilor, adică a tuturor vieţuitoarelor care au somn viu, şi nu primeşte la copil hodina pămîntului şi a pietrelor, fiind acestea cu primejdie de moarte.

— Ce-a spus măria sa? E vorba de cutremur.

— Măria sa n-a spus nimica, fărădecît a certat pe oştenii care se înfricoşaseră.

— Dar boierii?

— Dumnealor boierii cei mari ai divanului s-au înfricoşat şi ei ca mişeii cei de rînd.

— Asta nu-i de crezut.

— Bine, vă poftesc pe luminăţiile voastre să nu credeţi. Ştiu că aicea domniile voastre aţi rîs ş-aţi cîntat cînd s-a scuturat zidirea.

— Ba asta nu se poate ; că e puterea lui Dumnezeu. Am dat strigăt mare şi am ieşit în uliţă, uitînd aicea pe lehuză şi pe prunc.

Lehuza şi pruncul n-aveau nevoie de nimic, fiind subt