— Nu s-a prăbuşit nimic; au căzut nişte pietre de la chindia Nebuisei; şi n-au sunat clopote, ci tunete, cum se şi cuvenea, vădindu-se puterea veşnică. Bine este că s-a înfricoşat toată suflarea, ca să-şi aducă aminte că fala nu slujeşte la nimic. Fiind vechi căpătăile pămîntului, Dumnezeu a poruncit slugei sale să le schimbe. Deci sluga sfinţiei sale Diavolul, — ptiu! cruce de aur în această casă! —a săvîrşit lucrarea cînd a fost vremea amiezii. A schimbat căpătăile putrede şi pămîntul s-a mişcat de două ori. Să vedeţi luminăţiile voastre, însă, că prorocul Ilie, care nu ştie bine treburile gospodăriei de dincolo, fiind jidov, are să înceapă iar să prigonească pe Belzebut, cu varga de foc. Chiar şi-a adunat nourii pe munte şi acuşi are să înceapă a tuna. Pînă în sară avem ploaie. Să scrie umilitul Stratonic plînsorile?

— Să le scrie. Va fi fiind aşa cum se spune, că n-au sunat clopote ; totuşi e destul că s-a auzit din adînc tunetul ; ba s-ar putea spune că acesta e un semn şi mai mare. Sînt de spus multe care nu se pot spune ; altele se pot spune, dar se află prea multe urechi care ascultă ; treburile nu merg bine de la o vreme în ţara asta. Am fi, de o pildă, doritoare să ştim de ce-i lăsat un oarecare venetic, putred de bogat, să se înfumureze într-atît şi să înfrunte pe un boier de neam pămîntean, tînăr şi frumos, cum e acela pe care-l ştim cu toţii?

— Pot să-i scriu şi aceluia plînsorile... mormăieşte Stratonic.

Cneaghinele se uită una la alta şi rîd de nebunia monahului.

Intră o roabă şi şopteşte ceva, dînd o veste.

— Tocmai vorbim de lup şi lupoaicele-s la uşă... rîde jupîneasa Ţura a lui Moţoc. Vin ruştele.

— A, vin ruştele?

Întoarce şi Stratonic fruntea şi vede pe jupîneasa cea mare a lui jupîn Iaţco Hudici. Rareori s-a putut vedea o îngîmfare mai mare şi un umblet mai legănat. Însă jupîniţa Maruşca a lui Hudici e un fel de sfiiciune bălaie. Prea subţirică şi păşind prea mărunt. Parc-ar fi înfricoşată ; numai cînd şi cînd aruncă într-o lăture o căutătură iute. Ar putea fi frumuşică, o preţuiesc cneaghinele, dacă ar fi grasă. Cum se poate uita un bărbat falnic la asemenea gînganie?

CAPITOLUL IV

MĂRTURISIREA MĂRIEI SALE ŞTEFAN-VOIEVOD

Într-al doilea ceas al serii, ploaia sosi pe vînt asupra Cetăţii; nourii coborîră, lumina se împuţina şi din văzduhul încărcat de negreaţă fulgeră foc asupra văilor. Era în înălţimea nevăzută o huruire măreaţă ce părea că răspunde abia acum, însă cu mai multă străşnicie, tunetelor subpămîntene de la amiază. Vîntul avea un sunet înalt, care creştea ascuţindu-se în meterezurile zidurilor şi-n ferestrele înguste ale turnurilor. Străjerii primeau în firide snopii de ploaie care se abăteau pieziş asupra lor. La cămările domneşti se aprinseseră făcliile de la Paşti. Sfinţitul Amfilohie trecu în paraclis şi îndeplini singur treburile de rînd ale eclesiarhului, aprinzînd luminile în faţa chipurilor sfinte, după aceea se aşeză în analoghion, lîngă strana Domniei, murmurînd cu glas încet rugăciunile ceasului de sară.

Aştepta pe Voievod. Măria sa nu putea să întîrzie. Domniţa Chiajna veni însă înaintea măriei sale şi-şi căută un loc de umilinţă în laturea stîngă a naosului. Îşi sprijini coatele pe marginile stranei şi rămase cufundată în întristarea-i mută şi în straiul negru care o învălea de sus şi pînă jos. Părea că ascultă şopotul rugăciunilor, însă ea era atentă, ca totdeauna în asemenea împrejurare, la vedenia lăuntrică a unui şirag de nefericiri.

Cînd intră Vodă, ea nu se clinti. Amfilohie conteni numai o clipă scurtă, ca să se încline, cu mîna stîngă pe inimă, îndată ce stăpînul său se aşeză în jilţul cu stemă. Glasul lui mai sună un timp sub cerul paraclisului, grăbind sfîrşitul rugăciunilor. Sfinţii se uitau la măria sa cu albul ochilor neclintit de după flăcările luminărilor de ceară. Ca şi una din aceste zugrăveli colţuroase, Amfilohie stătu fără mişcare, cugetînd. Vuietul ploii de afară ajungea de departe şi stîns în paraclis.

— Părinte Amfilohie, grăi Domnul cu jumătate de glas, trebuie să mă mărturisesc sfinţiei tale. Astăzi sufletul meu s-a cutremurat în faţa puterii lui Savaot.

— Toţi sîntem frunze la suflarea lui de vifor, îngînă arhimandritul. Totuşi pe aleşii săi Domnul Dumnezeu îi ocroteşte, căci aşteaptă să se plinească întăi lucrarea lor în această lume şi în această viaţă.

Voievodul plecă fruntea.

— Părinte Amfilohie, făgăduinţa mea cătră Domnul Hristos şi cătră prea curata lui Maică Fecioară, mi-am împlinit-o în parte. Unele biserici au fost înălţate ; altele se isprăvesc acum ; altele se vor clădi. Apucînd Ismaili-teanul Cetatea Împărăţiei, a spurcat lăcaşurile sfinte şi le-a schimbat în geamii. Dumnezeu a îngăduit asta ca o pedeapsă grecilor, pentru destrăbălarea lor. Ţarigrădenii de mult nu mai ascultau nici de Dumnezeu, nici de împărat. Fără aceste două ascultări, nici o împărăţie nu poate sta. Deci varvarii surpînd pe bizantini, Hristos a rămas sărăcit de-atîtea odoare. Unde a fost dulceaţă a inimii întru slava lui Isus, acuma-i capişte idolească. N-am putut fi mai harnic, căci am găsit ţara bîntuită de răi şi sărăcită ; însă am sporit pe cît am putut, în acest pămînt, cetăţuile credinţii. Paguba de acolo întrucîtva am răscumpărat-o.

— Slăvite stăpîne, la judeţul cel din veac se va ţine samă.

— Nu-i destul, părinte.

— Ştiu, stăpîne. Această hotărîre ascunsă a măriei tale, de care eu umilitul am avut înştiinţare, nu o vei mai întîrzia.

— Crezi sfinţia ta că acesta  este înţelesul semnului ce mi s-a  arătat azi?

— Luminate stăpîne, am fi lipsiţi de credinţă dacă am înţelege altfel. În fiecare zi răsare şi asfinţeşte soarele, arătînd trecerea timpului. Dumnezeu cere şi alte fapte.

— Nu voi întîrzia, sfinţite părinte Amfilohie. Acesta e gîndul meu cel mai din adînc, pe care sfinţia ta l-ai înţeles. De doi ani oastea mea e gătită. Aştept să se mişte domnii şi craii, precum e înţelegerea. Fără un sprijin de pretutindeni, nu pot păşi înainte. Cînd au purces de la