crăiia franţuzească şi de la Italia luptători pentru Sfîntul Mormînt, au ieşit de pretutindeni puterile creştinătăţii, ca să deie sprijin, şi astfel au biruit cetăţile necredincioşilor şi au dobîndit locul sfânt. Tot aşa acum ; vreau să văd aur şi fier punîndu-se în mişcare ; vorbele şi făgăduinţile nu folosesc dacă nu-s sprijinite de oşti. Sînt-în lume crai şi împăraţi ; puterea lor e slăbăciune dacă nu înţeleg de ce răsare şi asfinţeşte soarele, cum bine spui sfinţia ta. Numai prostimea vieţuieşte pentru pântece; domnii şi craii au altă rînduială. Cine nu vede primejdia ismailitenilor, nu-i nici domn nici crai. Cine nu se pune pe sine jertfă pentru credinţă, nu-i vrednic să ţie în stăpînirea sa noroadele ; e mai puţin decît cel din urmă mişel.

Măria sa tăcu un timp. Apoi oftă, coborî din jîlţ şi se duse în partea stîngă a naosului, ca să îngenuncheze la icoana Prea Curatei. Înflăcărarea sau mînia sa se potoliră încet-încet.

— Cînd eram pribeag şi sărac, zise el privind aţintit în trecut, am poposit într-o sară la marginea Mării cu părintele meu Bogdan-Vodă. Măria sa mi-a spus unele lucruri, ca unui copilandru ce mă aflam ; apoi primind poate de la Dumnezeu o înştiinţare că sfîrşitul măriei sale va să fie năprasnic, m-a dus la o bisericuţă de ceamur din marginea acelor pustietăţi pe unde umblam ; a pus pe călugărul de acolo să facă slujbă, după aceea mi-a poruncit să îngenunchez şi m-a legat cu jurământ înfricoşat. «Cînd vei ajunge stăpîn în moştenirea părintelui tău, — mi-a spus măria sa, — să-ţi aduci aminte că zilele vieţii tale sînt numărate. Din ziua întâia să dai lui Hristos slavă, şi din ziua a doua să ridici sabia. Căci domnia Moldovei s-a întemeiat pe această poruncă de la Dumnezeu.»

— Măria ta, îngînă arhimandritul ca pătruns de o întristare ; toate acestea ai binevoit a mi le încredinţa, mărturisindu-te mie păcătosul. De aceea n-am încetat zi şi noapte de a mă ruga pentru izbînda măriei tale. Dumnezeu binecuvîntează lucrarea ce săvârşeşti. Înainte de a lovi pe ismailiteni, această sabie a bătut întăi pe aceşti ticăloşi pămînteni, care n-au cunoscut alcătuirea dintru început a ţării şi care s-au destrăbălat în huzur. Popii măriei sale Domnului Moldovei nu cunoşteau decît praznicele ; boierii măriei sale Domnului Moldovei erau vameşi ai neguţătorilor, globnici ai noroadelor, se bucurau prea mult de vin şi se bucurau şi mai mult să fure femei şi fete ale altor creştini. Măria ta ai pus cu sabia aici lege tare şi sufletul meu s-a bucurat. Căci aşa a fost porunca din veac, despre care binevoieşti a pomeni iarăşi măria ta. Pînă acuma am socotit că nu mi-i îngăduit să vorbesc şi eu. Astăzi socot că am deslegare. Deci am să rog umilit pe măria ta să binevoieşti a asculta. Pe cînd eram prunc de cincisprezece ani vîrstă, mă aflam la ascultare în această sfîntă mitropolie a Sucevii. Pe urmă am fost trimes de cătră maimarii mei la Ţarigrad la învăţătură. Atunci, la vîrsta de care vorbesc, mă găseam slujitor în acest paraclis, şi, fiind măria sa Alexandru-Vodă Bătrînul în ceasul izbăvirii, am intrat cu înalt prea sfinţitul mitropolit Gheorghie la măria sa, ducînd sfîntul potir, ca să fie măria sa împărtăşit. Nu era de faţă nimenea altul, decît un monah foarte bătrîn, cu înfăţişare de schivnic. Îmi aduc aminte că era încins cu o funioară de tei şi purta opinci de piele nerasă de mistreţ. Îşi ţinea vîrîte mînile în mînicile rantiei şi îşi avea fruntea plecată asupra măriei sale. Îi ajungea barba pînă pe genunchi. Nu-i vedeam ochii din sprîncene. Copiii de casă fuseseră scoşi afară din cămară ; boierii fuseseră poftiţi să lese singuri pe măria sa cu acel schivnic. Cînd am intrat noi şi am înţeles eu poruncile care au fost date, am vrut să mă trag îndărăt ; însă schivnicul s-a întors spre mine, a scos mîna dreaptă din mînică şi mi-a făcut semn, poruncindu-mi să stau.

— Acest prunc curat să fie martor, a zis el. Să audă, să ţie minte şi să tacă, pînă ce-i va porunci Dumnezeu să vorbească. Măria ta te duci în limanul cel fără de vifor, unde nu mai este aducere-aminte pămîntească şi în curînd ai să taci de-a pururi. Poruncesc acestui popă să tacă şi el. (Popa era înalt prea sfinţitul mitropolit.) Mult nu are şi se va duce şi el după măria ta. Au venit la mine în munte doi călăreţi domneşti şi m-au chemat. Măria ta vei fi avînd nevoie de mine, ca să-ţi spun întru acest ceas ce va fi mîni în ţara măriei tale. Cît ai fost în putere, măria ta ai uitat pe acei monahi singuratici care trăiesc în munte într-anumit loc şi au binecuvîntat pe voievozii cei dintăi din această parte de lume. Acuma ţi-ai adus aminte. Iar eu m-am uitat asupra măriei tale mai de demult şi în vedeniile mele mi s-au arătat numai spaime. O, Alexandre-Vodă, în semeţia şi bielşugul tău, ai uitat de ce v-a rînduit aicea Dumnezeu stăpînitori. Căci Dragoş-Voievod, cel dintăi, şi Bogdan-Voievod, cel de-al doilea, au fost legaţi cu jurămînt înfricoşat, şi li s-a pus cu foc, pe umărul drept, pecete şi au fost trimeşi dincoace de munţi, la marginea lumii, ca să tocmească apărarea creştinătăţii.

Măria sa Alexandru-Vodă a făcut semn c-o mînă, dorind să spuie ceva.

— Dumnezeu să se milostivească de sufletul meu, a zis. Dac-am greşit, mă rog să fiu deslegat, ca să nu sufăr pedeapsă în veci. Poftesc să ştiu ce va fi după mine.

Schivnicul n-a dat răspuns. A lăsat pe părintele mitropolit să rostească iertarea şi să deie împărtăşania.

Măria sa mai avea puţin răsuflet şi şi-a întors iarăşi ochii spre bătrîn.

— O, suflete, treci spre uitare, a rostit schivnicul. Măria sa a închis ochii şi a adormit de-a pururi. Mie-mi bătea inima cu spaimă. Părintele mitropolit a slăbit şi s-a aşezat în jilţul de la capătul celălalt al crivatului.

— Alexandre-Vodă, a urmat schivnicul, punînd mîna dreaptă pe fruntea mortului, va fi în ţara asta, după tine, mişelia răzvrătirii şi