a uitării de Dumnezeu. După această pedeapsă, se va alina furtuna răutăţii, şi va ieşi din nouri un bour tînăr care va sufla pe nări foc îngemănat, şi coarnele lui şi le va îndrepta spre răsărit.

Arhimandritul se opri, răsuflînd ca după un urcuş greu.

— După aceea? întrebă Vodă.

— Atîta-i, măria ta. Sfîrşitul va binevoi să-l arate Dumnezeu.

— Ce s-a făcut prorocul?

— S-a întors în singurătatea sa. Nu l-a mai chemat nimeni ; nici el singur n-a mai coborît din munte. Într-adevăr, asupra ţării au venit răutăţile una după alta, într-acelaşi număr ca cele care au lovit pe egipteni.

— Doresc să ştiu dacă bătrînul acela mai trăieşte.

— Nu mai trăieşte, măria ta ; de-atuncea sînt patruzeci de ani. Dar am înţeles că, în singurătatea unde sălăşluia el, ar fi vieţuind acuma un ucenic al lui.

— Proroceşte şi acesta?

— Da. A avut dar, de aceea a fost ales. După ce învaţă toate tainele şi cunoaşte semnele vieţii şi morţii, şi stelele cerului, poate proroci. Deci proroceşte.

— Îl ştii în care munte are sălaş? Căci aş dori să-l cercetez.

— Măria ta, am aflat de la un slujitor vechi al Domniei, anume Nechifor Căliman, că schivnicul s-ar fi aflînd ; însă n-a cutezat să-mi spuie unde anume se află. Bănuiesc, după unele ştiri ce ,am de la oameni tari de virtute şi slabi de minte, că am putea da de urma lui ori în nişte pustietăţi din Călimani, ori într-o altă peşteră, meşteşugit ascunsă în rîpile Ceahlăului. Dacă porunceşti măria ta, am să aflu calea şi locul.

Vodă îşi zbătu palma mînii drepte la tîmplă ca şi cum ar fi vrut să alunge o muscă supărătoare. Stătu puţin cu sprînceana încruntată, apoi se mişcă.

— Părinte Amfilohie, vino cu mine, zise el.

Călugărul închise cartea în care cetise, dar lăsă făcliile aprinse. Vodă se abătu înspre strana Domniţei Chiajna.

— Să nu te duci! îi şopti ea, cu ochii măriţi de înfricoşare.

Apoi ieşi din locul unde stătuse, ca să îngenunche la icoana Panaghiei.

Arhimandritul urmă pe stăpînitor.

Măria sa purta straiul de catifea, însă fără cingătoare, îşi păstrase pintenii, care sunau pe lespezile gangului. Copiii de casă rămaşi la intrarea paraclisului, afară, ridicară făcliile, luminînd umbra. Încă se învăluiau afară ploaia şi vîntul. Vodă intră în cămara lui obişnuită, unde primea pe dregătorii cei mai de credinţă şi unde avea plăcere să poruncească diacilor să scrie, după cuvîntul său, cărţile, — fie cele latineşti cătră Lehia ori Ţara Ardealului, fie cele obişnuite cătră pîrcalabii cetăţilor. Se afla în acea încăpere un divan cu scorţuri, avînd pe părete deasupra podoabe de arme. Lîngă o masă joasă de abanos, cu încrestături de sidef, se afla jilţul său. La o parte erau măsuţele pentru scriitori. În păretele dinspre răsărit, iconostasul de argint, cu candelă, alcătuit din trei bucăţi ce se puteau închide una peste alta. Acest iconostas, lucrat de argintarii din Gafa şi sfinţit de egumenul Varlaam în mănăstirea Zografu la muntele Atonului, întovărăşea pe măria sa în expediţii şi-n taberi.

Vodă rămase în picioare, după ce intră în camara sa de taină. Amfilohie Şendrea închise uşa. Paşii copiilor de casă se depărtară. Străjerii bătură cu suliţile în pardoseală de două ori, vestind că sînt la datoria lor.

— Ai spus, sfinţite părinte, că ai putea afla calea şi locul.

— Dacă măria ta porunceşte...

— Nu poruncesc, ci doresc, — zîmbi domnitorul. Aici este o taină, ce stă mai sus decît puterile pămînteşti.

— Eu de mult aştept de la stîpînul meu acest ceas, ca să-l încredinţez că are şi datoria să se ducă acolo, după o datină veche.

— Cine sînt aceşti proroci, sfinţite părinte?

— Nu se poate şti, măria ta. Din graiul bătrînului pe care l-am văzut eu cu ochii mei, am înţeles că e băştinaş din munte. Grăia ca un cioban, însă fără repezuşuri de glas şi fără asprime. Se pare că bacii cei vechi şi muntenii stăpîni de oi, care-şi duc turmele în singurătăţi o dată pe an, ştiu mai bine decît noi ce este, dar se tem ca de moarte să spuie. Am înţeles de la starostele Nechifor că seminţia lor ar fi domnească. Unii au ieşit voievozi şi războinici ; alţii au fost închinaţi pustiei.

— Sînt creştini ca şi noi?

— Sînt, măria ta; altfel nu se poate ; dar au şi o ştiinţă veche. Acuma mă gîndesc că n-a sărutat atunci mîna înalt prea sfinţitului şi i-a spus altfel decît se cuvine.

— Orişicum ar fi, după cîte mi-ai arătat, trebuie să-l cercetez, părinte Amfilohie.

— Nu se ştie dacă-l vom putea face să vorbească, măria ta, căci aceşti singuratici sînt uneori îndărătnici şi răi. Eu aş vrea să-l întreb, măria ta, aşa lucruri, încît să pot ceti gîndurile tuturor dregătorilor şi boierilor mari şi mici ai măriei tale.

— Socot eu, sfinţite părinte Amfilohie, că ai mai multă dreptate decît mine. Eu pe toţi cîţi îi am lîngă mine, care mînîncă pînea mea ori se bucură de mila domniei mele, îi socotesc că sînt fără vicleşug. Le-am deschis sufletul meu şi i-am îmbrăţişat. Dar iată că unii au început să mă vîndă, ca Iuda pe Domnul Hristos.

— Sînt mulţămit, stăpîne, că ai dovedit, atunci cînd a trebuit, o mînie binefăcătoare. Cum ai spus însuţi măria ta, robul e totdeauna vrednic de iertare pentru minciună ; iar pentru furtişag îl baţi, fără să-l strici. Pe cînd un boier, care se bucură de dulceaţa vieţii, se face aşa de vinovat, nedreptăţind, sau viclenind, sau minţind, încît nu poate fi judecat decît cu ascuţişul săbiei. De la bătrîn am înţeles că tot aşa de tare e şi pedeapsa stăpînitorilor de noroade, dacă nu stau în scaunul lor cu dreptate şi curăţie de suflet; numaicît judeţul lor e de la Dumnezeu, care-i loveşte cu o sabie cu mult mai cumplită. Aşezînd măria ta aşa lege în ţară, întru slujba lui Hristos Dumnezeu, nu-ţi poţi îngădui nici o milă după cum nu-ţi îngădui slăbăciune cătră pruncul măriei tale.

Vodă rîse cu amărăciune :

— Crezi că nu-mi îngădui slăbăciune, sfinţite părinte Amfilohie? Am de multe ori încredinţarea că sînt slab faţă de unele fapte ale lui Alexandru-Vodă. Bag de samă că