— Încă nu, stăpîne. La Roman, unde ai binevoit a-l trimete măria ta, are bun sfătuitor pe sfinţitul vlădică Tarasie. Măria ta te gîndeşti poate să-l înfăţişezi schivnicului?

— Cel care ceteşte gîdul semenului său e cît şi un proroc, zîmbi Vodă. Sfinţia ta crezi că nu i-a venit vremea?

Amfilohie Şendrea şovăi să dea răspunsul. Vodă oftă, întristat.

— Am şi eu destule asupra sufletului meu, începu iar măria sa.

— Toate au trecut, stăpîne.

— Am dat morţii os din osul părintelui meu.

— Dacă ai fi şovăit, măria ta, ai fi săvîrşit greşală. Pentru iertarea acelei fapte s-au rugat toţi preoţii şi călugării bisericilor măriei tale. Te-a deslegat şi părintele mitropolit Teoctist. Canonul postului, pe care ţi l-ai rînduit pe nouă ani măria ta în fiecare vineri, zi în care a fost judecat cu sabia Aron-Vodă, este şi el bine primit. Nici eu nu încetez a striga în toate zilele, dimineaţa şi sara, cătră Pururea Fecioara, arătîndu-i cum şi de ce trebuie să înlăture această pîră de la faţa Domnului Dumnezeu. Măria ta poţi să te înfăţişezi oriunde, fără grijă. Voievodul îşi clătină fruntea :

— Cu grijă şi cutremur mă voi înfăţişa cînd va bate ceasul. Nădăjduiesc că Domnul şi judecătorul meu, cel care stă pururi în lumină şi vede în inimile noastre ca într-un cleştar, va cerceta fără greş şi va zice : Acest trup s-a zămislit prin bună-voia mea ; această inimă a fost cumpănită de mine. Acesta este slujitorul meu Ştefan, carele a păcătuit pentru ca să se întemeieze dreptatea mea în moştenirea părinţilor săi. A prigonit pe lotri ; a bătut peste fălci pe duşmani, a grăbit sfîrşitul viclenilor ; toate le-a făcut spre slava credinţii, ca să întărească oştile credincioase mie.

— Prorocia măriei tale pentru judecata ce va să fie mi se pare bună, măria ta, zîmbi arhimandritul.

— Totuşi să ascultăm şi pe alţii mai cuminţi decît noi. Să afli locul. Mă voi duce să văd pe pustnic.

— Voi face cum porunceşti, stăpîne.

Voievodul începu să se plimbe prin chilie, de la uşă la iconostas.

Se opri. Alungă iar de la tîmplă bîzîitul îndoielii şi tulburării.

— Părinte Amfilohie, mărturisi el, m-am simţit astăzi lovit şi clătinat. Mulţămesc pentru cuvintele pe care .mi le-ai spus, ca un adevărat învăţător de la Bizanţ. Mă simţesc mai luminat, cu atît mai vîrtos cu cit am văzut în preajma mea frunţile unora încreţite şi ochii altora tulburi. Ascultă, părinte Amfilohie, naravurile bătrînilor noştri sînt ca nişte răni vechi : se tămăduiesc cu greu, ori lasă urme neşterse. Uneori mă gîndesc că totul trebuie înoit de istov. Trebuie casă nouă.

— Trebuiesc, stăpîne, boieri şi dregători tineri, care au crescut întru credinţa şi frica măriei tale. Ridicînd boierime nouă, măria ta, îţi găteşti şi ostaşi care să umble cu vrednicie înainte, nu să-şi caute papucii în urmă. Aşa că şi întru aceasta ai lucrat cu spor, slăvite Doamne.

— Îţi mulţămesc, prietine. Totuşi spovedania mea trebuie să fie întreagă. Cunoşti că vor fi şi alte pîri, care se vor tîrîi ca nişte gîngănii spre talgerul cîntarului din veac. Căci acest ticălos trup se desfătează uneori întru beţie, şi alteori în plăcere trupească.

— Noi te-am deslegat de asta, măria ta. Pentru strădania măriei tale în această viaţă, nu poţi avea altă plată. Om fiind nu te poţi desface de cele omeneşti. Este asta ş-o moştenire a neamului moldovenilor. Cumpănind bine, tot de la Dumnezeu vine şi această păcătoasă desmierdare a pămîntenilor, avînd ei atîta vrăjmăşie în jur, atîtea valuri şi vînturi ale nestatorniciei, a tatarilor şi ismailitenilor. Cel puţin se bucură de vin bun şi de femei frumoase. N-ar fi nimic asta, dacă n-ar fi iubitori şi de minciună şi de nedreptate. Deci strînsoarea care le-o dai măria ta e bună. «Iert desfătările, lovesc minciuna.» Măria ta ai grăit bine şi mulţi au luat aminte. Bătrînilor li s-a părut că sînt struniţi prea tare ; calul vechi nu se învaţă buiestraş ; cei tineri cunosc frîul.

Măria sa veni însfîrşit la jilţ, ca să găsească hodină mai mult inimii decît trupului. Amfilohie îl cercetă cu ochii pe jumătate închişi, ca pe un bolnav căruia i s-a potolit arsura frigurilor.

— Binevoieşte, măria ta, să dai poruncă pentru alaiul de nuntă. Cu ajutorul lui Dumnezeu, Domniţa Măria nu va întîrzia nici o zi şi o vom avea aici la 14 a lunii septemvrie, ziua de naştere a măriei tale.

— Crezi că nu va întîrzia? O aştepţi cu mare dorinţă? surîse Vodă.

— Nu va întîrzia, stăpîne. La vremea asta cloceşte paserea alchion, în stîncile mării, şi nu-i încuviinţată valurilor nici o răzvrătire. Iar de dorit, dorim cu toţii domniţă de neam împărătesc. Zestrea măriei sale nu-i cea de acum, adică stîncile pustii de la Mangop, ci Ţarigradul.

Vodă privi visător iconostasul :

— Măria ta cată să amîi celelalte treburi... stărui călugărul.

— Care?

— În ziua de 17 ale lunii septemvrie, se întemeiază tabără de oşti la Vaslui. La o săptămînă după aceea se adună la Bîrlad călărimile din Ţara-de-Jos.

— Asta-i o altă nuntă, părinte, pe care o pregătesc de paisprezece ani. Cu nici un chip nu o voi întîrzia. Poftesc cupa mea. Ţine-mi sfinţia ta tovărăşie ca bună şi credincioasă rudă a noastră. Văd că ploaia tot curge ; pămîntenii noştri sînt şi ei bucuroşi în sara asta.

CAPITOLUL V

UNDE ONOFREI CĂLIMAN ŞI SAMOILĂ CĂLIMAN DUC O SCRISOARE LA CETATEA NEAMŢULUI

Feciorii starostelui nu mai zăboviră la curte. Îşi căutară numaidecît caii şi le strînseră chingile, scoţîndu-i la lumină din dosul unde stătuseră. Erau nişte animale cu păr îmbielşugat ca o lînă, cu cozile prea lungi şi cu moţurile de coamă revărsate asupra ochilor. Nu erau nici roibi, nici murgi ; se ţineau într-o coloare amestecată. Păreau prea scunzi pentru făpturile stăpînilor lor. După ce se cumpăniră în tarniţile nalte, căptuşite cu perinile pe care, noaptea, şi le puneau căpătăi, Onofrei şi Samoilă ieşiră de sub boltă, apoi mirosiră vîntul şi se îndreptară spre apa Moldovei cătră tîrgul Baia. Picioarele lor lungi erau