încîrligate în scări prea scurte, după obiceiul călăreţilor de stepă, ca să se poată din cînd în cînd înălţa cît de sus, priveghind depărtarea. De altminteri şi căluţii murgi-roibi erau de neam răsăritean de la Mongolia, cu boturi lungi şi frunţi berbecate. Aceşti cai nu fug prea tare, însă merg într-o întinsoare şapte poşte. Pot să rabde setea şi foamea. În vremea iernii nu stau în alt adăpost decît al coamei lor spulberate.

După ce ieşiră în cîmp, călătorii se uitară numai o dată unul la altul în tăcere, fără a îndrăzni să înceapă sfat. Erau îngrijoraţi cît de zvoana şi spaima ce văzuseră în Cetate, cît, mai ales, de taina scrisorii, pe care Onofrei o purta în torbă.

Mai întăi, arhimandritul s-a uitat lung la dînşii, cercetîndu-i de sus pînă jos cu luare-aminte şi cu supărare. Pe urmă, fără să se gîndească mult şi fără să întrebe ce şi cum, a pus mîna pe o pană de gîscă tăiată ca o săgeată şi a muiat-o în catran. După ce a scos-o din catran, a împuns cu dînsa în hîrtie, zgîriind tot în colţuri şi făcînd nişte semne de ameninţare.

S-a oprit într-un timp şi s-a uitat la ei ; după aceea a împuns iar în hîrtie. A lepădat pana şi a păturit hîrtia, uitîndu-se iarăşi la dînşii, pe sub sprîncene. Apoi cînd a pus pecetea inelului în ceara roşie, a mormăit ceva singur, parcă ar fi zis : Bun.

Ce poate să fie bun într-o carte ca asta, închisă şi pecetluită?

Nu poate să fie nimica bun. O poruncă de la măria sa poate cuprinde multe supărări. Poate cuprinde asemenea supărări, încît să nu le mai găseşti leac. Cînd primeşte o poruncă scrisă şi închisă de la măria sa, orice dregător, fie el cît de mare şi de tare, îngălbeneşte. Sărută pecetea, deschide hîrtia şi pe urmă se luminează la obraz ori se face vînăt ca veninul.

— Să ştii că pînă desară plouă, grăi Samoilă privind zarea munţilor.

Onofrei încuviinţă :

— Asta numaidecît. Se văd burhai de neguri pe Halăuca. Însă în trei ceasuri noi sîntem la sfînta mănăstire, şi nici nu ne pasă. De acolo avem puţin pînă la locul nostru.

— Ne oprim o ţîră la părintele Nicodim?

— Ne oprim la părintele Nicodim.

Vorbele acestea le schimbară abia în şleahul Nimircenilor. Imaşurile erau pustii, între crînguri ofilite de secetă. Fiind zi sfîntă, nu se zăreau oameni nicăieri la lucru. Vîntul bîzîia în spini cu pămătufuri roşii. Stoluri de mii de grauri se ridicau şi se înclinau coborîndu-se, ca nişte pale de fum. În urmă se zăreau pe jumătate, ca dintr-o apă, numai turnurile Cetăţii Domneşti. Tîrgul Sucevii se scufundase.

Samoilă Căliman, mai vioi şi mai neliniştit, ocoli iar întrebarea îngrijorătoare :

— Cînd a spus că vine Domniţa cea nouă?

— Cine să spuie? Eu n-am auzit pe nimeni anume. Vorbeau slujitorii. Ai auzit şi tu.

— Am auzit. De ziua Crucii. Înainte de asta are să trebuiască să ne întoarcem iar cu vînat şi cu peşte.

— Dacă a vrea Dumnezeu, om veni; dacă n-a vrea Dumnezeu, n-om veni.

— Cine ştie! oftă Samoilă.

Onofrei se alătură de tovarăşul său, trăgînd dinainte taşca, de la şoldul stîng, şi cotrobăind în ea.

— Ascultă, frate. Mai poart-o şi tu. Nu ştiu ce va fi avînd, dar mi se pare grea ca un pietroi.

— Bine, dă-o încoace.

Samoilă o primi şi o cîntări în degete. I se părea totuşi uşoară. Dar după ce o aşeză cu grijă în torba lui şi mai călări un timp pînă la dealurile de unde se vedea iazul cel mare al Şomuzului, simţi şi el greutatea lucrului pe care-l ducea. Parc-ar fi fost un farmec. Nu era cu putinţă să fie lucru curat. Cu toate acestea era o carte alcătuită de un sfinţit arhimandrit.

— Socot eu că nu se poate să se afle la curtea măriei sale arhimandrit vîndut, rosti cu hotărîre Samoilă. Mi se pare grea şi mie.

— Ce?

— Cartea.

— Ţi-am spus eu, frate Samoilă. De aceea m-am gîndit eu mai întăi şi mai întăi să ne oprim la părintele Nicodim. Cît despre arhimandrit, m-am uitat bine la el, şi n-am văzut nici un semn să fie celalalt.

Celalalt era cel pe care nu cutezau să-l pomenească, îşi făcură amîndoi cruce, îndemnîndu-şi caii. Umbrele lor fugeau alungite pe luciul încreţit al iazului. Aşa trecură în rîpa Rădăşenilor, după aceea suiră la dealul Horbaza şi de acolo văzură apa Moldovei. Făcură popas.

Ca să-şi împărtăşească deopotrivă suferinţa, aici schimbară o dată torbele, — ca să n-o mai scoată la lumină. După ce-or trece dincolo de apa Moldovei ş-or apuca poteca muntelui Pleşu, or mai schimba o dată.

 Soarele se cufundase în îmbulzelile de nouri. Vîntul sufla acuma aprig şi răcoros.

Pe Pleşu era negură ; căluţii suiau harnic pocănind în piatră cu copitele nepotcovite. Brazii aveau şuiet de şuvoaie. Întîlniră un cîrd de ciute cu cerbul lor. Stăteau în marginea unei poieni în neclintire, ascultând larma codrului. Numai cînd fantasmele celor doi călăreţi fură la cinci paşi asupra lor, cerbul pufni scuturîndu-şi coarnele cu multe raze şi făcu o săritură în laturi, căzînd în râpă, cu ciutele după el.

Coborîră la mănăstire, după patru ceasuri de cale, tocmai cînd sunau clopotele. Pe munţii de dincolo de apa Nemţişorului, ploua. Mai aveau vreme pînă în sară.

Pîrăul era cu desăvârşire secătuit. Îl trecură prin prund, într-un loc unde apa puţină fugea pe subt alvie, ca să iasă mai departe. Şfichiuiţi de ploaie, grăbiră la căsuţa părintelui Nicodim.

— Poate să găsim aicea şi pe Ionuţ Păr-Negru, îşi dădu cu părerea Samoilă.

Onofrei se veseli, ca unul ce se socotea însfîrşit ajuns la liman.

— Dac-ai fi mai înţelegător, măi Samoilă,  şi ţi-ai face socoteala pe degete, dădu el sfat fratelui său, atuncea n-ai mai spune o vorbă ca asta. Ştii bine că asta nu-i săptămîna slobodă a tovarăşului nostru.

— Ştiu ; însă poate să fie o întîmplare.

— Întîmplare poate să fie numai una ; să nu găsim pe părintele Nicodim.

— Puşchea pe limba dumnitale, bădică. Onofrei rîse şi-şi bătu torba cu palma stângă :

— Acuma nu mi se mai pare grea ; s-a uşurat iar.

 Fratele Gherasim, slujitorul cel