— Acasă-i cuvioşia sa?

— Acasă.

Coborând de pe cai, suiră în pridvor. Caii se duseră singuri sub şopron. Fratele Gherasim veni după ei şi căută la coburi trăistile de orz, petrecându-le fiecăruia după urechi. Le slăbi chingile şi-i bătu cu palma peste şale, deasupra cozii, pînă ce căluţii răspunseră rînchezînd înăbuşit.

După rînduita închinăciune cătră sfintele icoane şi în faţa cuvioşiei sale, feciorii starostelui se aşezară pe laiţă alături unul de altul, tuşind. Deci erau doritori să întrebe ceva, ori să ceară un sfat.

— Spuneţi, zîmbi părintele Nicodim venind asupra lor. Ce este? ce vi s-a întîmplat? Mă uit şi cetesc în ochii voştri. S-a întîmplat ceva bătrînului?

— Bătrînul e tare, slavă Domnului, îl încredinţa Onofrei. Au să mai mînînce încă multă vreme caii orz din sicriu. Ştii cuvioşia ta că dumnealui s-a semeţit să-şi facă raclă şi s-o suie în pod. Pe urmă, văzîndu-se că în-tîrzie să moară, s-a scos racla lîngă corlata cailor.

— Ştiu asta. Socot eu că vreţi să-mi vorbiţi despre altceva.

Onofrei se scarpină în cap. Luă de alăturea căciula şi o cercetă.

— Se chiamă că noi venim de la Domnie, mărturisi el însfîrşit. Am dus acolo nişte căprioare şi nişte peşte.

— A fost ş-acolo cutremur?

— A fost; s-a auzit detunînd în fundul pămîntului. S-a înfricoşat lumea ; dar noi nu ne-am înfricoşat.

— Cum să vă înfricoşaţi? căci voi nu vă temeţi nici de puterea lui Dumnezeu.

Onofrei şi Samoilă se ruşinară întrucîtva. Cel de-al doilea, în sfîrşit, dădu el lămurire deplină.

— Grija noastră e din altă parte, cuvioase părinte Nicodim. Dumneata ce zici, bădică Onofrei? să arătăm ori nu cartea aceea părintelui Nicodim?

— Despre ce carte grăiţi voi?

— Apoi avem cu noi carte scrisă şi pecetluită de la Domnie. A scris-o sfinţitul Amfilohie arhimandritul. Şi i-a pus pecete cu inelul măriei sale. Şi ne-a dat-o nouă, cu poruncă. Numaidecît să ne înfăţişăm cu ea la domnia sa pîrcalabul nostru.

— Ei, şi voi ce faceţi?

— Noi ne ducem la Neamţu. Avem la noi cartea. Onofrei trase cu grijă din torbă scrisoarea. Nicodim o primi, o cercetă pe faţă şi pe dos şi o dădu înapoi.

— Foarte bine. Duceţi scrisoarea ş-o daţi pîrcalabului. Ce ştiţi voi de vă temeţi?

— Nu ştim nimica. Ne gîndim numai să nu fie ceva rău.

— Să vă spun eu ce trebuie să faceţi, zîmbi cuviosul Nicodim apropiindu-se de ei şi punîndu-le pe rînd mîna pe frunte. Aveţi să mîncaţi cîte-un dărăb de pită şi să beţi cîte-o ulcică de vin. După care încălicaţi şi vă duceţi drept la Cetate ca să înfăţişaţi pîrcalabului scrisoarea. Spuneţi lui Ionuţ sănătate.

Feciorii lui Căliman au făcut aşa precum le-a poruncit călugărul, în ceea ce priveşte pita şi vinul. Însă din partea cărţii nu s-au liniştit deplin. Tot a mai rămas în ei o drojdie de îndoială.

S-au învălit în dulame şi au purces spre Cetate prin ploaie. Căluţii împrăştiau necontenit raze de apă din ghiolurile drumului. Ploua cu repeziciune şi des. Cînd ajunseră la apa Ozanei, găsiră valuri tulburi. Părerea lui Onofrei, ca cel mai mare şi mai înţelept, era că numaidecît trebuie să se oprească şi la casa părintească. Bătrînii îşi împuţinează virtutea, dar îşi sporesc cuminţenia. Trebuie întrebat şi moşneagul.

— Dacă zici dumneata aşa, să ne oprim, se învoi numaidecît Samoilă. Avem vreme să ajungem înaintea stingerii lumînărilor, cînd se zăvorăşte poarta.

Era acasă şi Căliman bătrînul şi-şi scoase asupra lor jumătate de trup, pe uşă, mirîndu-se de graba cu care descălecau. El nu-şi cunoştea feciorii aşa de harnici, fiindcă ciobanii au toate ale lor mai domoale ; chiar şi mintea. Însă după ce acei ciobani se prefac în vînători şi se mai duc şi-n lume, pe la curţi domneşti, — se vede că se iscă într-înşii o agerime.

— Ptiu, drace! Dar de unde veniţi voi, măi feciori? Aţi şi fost la Cetate şi v-aţi şi întors?

— Am şi fost şi ne-am întors.

— Mă bucur pe de o parte, răspunse bătrînul, că aţi umblat bine ; însă pe de altă parte îs tare scîrbit. Mi s-a iscat de ast'dimineaţă durere la o pustie de măsea şi, vedeţi, mi s-a umflat falca. Chiar cînd aţi căzut voi, mă găteam să mă duc în grajd, unde m-aşteaptă Şandru fierarul.

M-a mai durut o dată şi n-am scos-o. Acuma trebuie s-o scot numaidecît. Ungurul acesta faur e bun meşter ; o trage afară într-o clipă. Vreţi să-mi spuneţi ceva? Se cunoaşte după ochi.

— Vrem să-ţi spunem ceva, tătucă.

— Apoi atuncea spuneţi degrabă, cît îs alinat. Pe urmă mă apucă alt răstimp de junghiuri. Mai stăi oleacă, Şandrule! răcni el pe uşa deschisă ; după care se întoarse în mijlocul odăii. Spuneţi degrabă, că dă iar peste mine un val. Asta-i a doua pe care o scot. Se apropie, măi băieţi, funia de par.

— Tătucă, se grăbi să înştiinţeze Samoilă, aducem cu noi o carte domnească.

— Bine. Să chemăm dascălul s-o cetească.

— Porunca-i s-o dăm jupînului pîrcalab.

— Atuncea de ce v-aţi oprit aici? Duceţi-vă s-o daţi pîrcalabului. Ptiu, drace! Duceţi-vă, flăcăi, eu nu mai pot să rabd. Dar ce să fac? Am să rămîn numai în optsprezece măsele şi gata. Iaca vin! răcni el cătră fierar.

Rămaşi singuri, feciorii starostelui se uitară unul la altul : după aceea îşi luară de samă şi ieşiră să-şi caute caii. Onofrei cugetă cu glas :

— N-am făcut nimica.

Cînd ajunseră sub Cetate, suna muntele de puhoaie şi de rostogoliri de bolovani. Ozana venea cu harmasari de spumă. De sus, ploaia nu mai contenea. Zidăria neagră a Neamţului atîrna sub nourii coborîţi. Încă era o lumină leşietică de sfîrşit de zi, cînd urcară sus. Straja îi cunoscu, slujitorii aplecară puntea.

— Poate nu-i jupînul pîrcalab la Cetate, se gîndi, tot cu glas, Onofrei.

Însă, pe cît mărturiseau slujitorii, jupînul pîrcalab era la Cetate.

— Atunci tot ne mai rămîne una, zise Samoilă.

— Ce ne mai rămîne? Nu ne mai rămîne nimica.

— Ne mai rămîne una ; să ne ducem întăi la prietinul nostru. Să vedem ce zice şi el. Ş-apoi, după aceea, cum a vrea Dumnezeu.

— Asta-i vorba cea mai înţeleaptă pe care ai spus-o azi, Samoilă, — se