Ionuţ Păr-Negru era la chilia lui cu tătarul. Îi crescuseră iar pletele, însă îi rămăseseră mai scurte decît înainte vreme ; în schimb, li se mai întunecase castaniul. Deasemenea i se mai întunecase şi pata de jder de cătră tîmpla stîngă şi-i era mustaţa bine rotunzită. Totuşi nu avea înfăţişare deplină de bărbăţie, din pricina ochilor, care rămăseseră tot copilăreşti.

Tătarul trăgea pe piatră jungherul şi avea alăturea sabia lui Ionuţ, pentru aceeaşi lucrare. Pîcla ploii şi a nourilor era afară aşa de deasă, încît trebuise, alături de piatră, să aprindă opaiţ.

— Iaca oamenii noştri, zise Jderul cel mititel, săltînd vesel de pe divanul lui. S-au întors degrabă. Ce să fie asta? N-a pierit nimene la Suceava de cutremur?

— Nu, răspunse cu părere de rău Onofrei.

— Ce-ai păţit, meştere? Ţi s-a întîmplat ceva pe drum?

— Nu.

— Ce-i, Strîmbă-Lemne? De ce mîrîie aşa frate-tău? Poate i-i foame. Am aici slănină, pită şi usturoi. Ştiu că-i place să puie felie de slănină pe felie de pită, şi peste dînsele, un căţel de usturoi. Cît ai zis cranţ! a şi înghiţit. Pe urmă i-i sete. Te înştiinţez că n-avem vin.

— Este destulă apă în ploaia de afară, mormăi Onofrei.

— Aici este un drac la mijloc. Spune tu, Samoilă.

Cu destule cotituri, Samoilă mărturisi întîmplarea cu scrisoarea.

Jderul cel mititel ascultă cu linişte, privindu-i pe rînd. Pe cînd povestea Samoilă, Onofrei ducea întruna mîna la torbă ; dar se stăpînea şi nu deschidea taina. Tătarul îşi contenise treaba şi se uita la ei cu mirare.

— Hm! într-adevăr, poate să fie ceva la mijloc, se învoi zîmbind Ionuţ.

Onofrei înghiţi două noduri de supărare :

— Părintele Nicodim şi tătuţă spun că n-a mai fi nimica.

— Aşa spun ei, cu vorbele lor?

— Nu. Aşa am înţeles eu ; aşa a înţeles şi Samoilă,

— Ei, atuncea poate să nu fie nimica. Este un obicei la împăratul Turcului. Dacă vrea să piardă pe cineva, îi dă carte şi—l trimete la cutare dregător al său. Acesta ia cartea, o deschide, o ceteşte ; pe urmă trage paloşul şi retează celuia capul.

— De ce? se îngroziră feciorii.

— Nu ştiu. Aţi săvîrşit cumva vreo faptă necuviincioasă?

— Da' de unde! Am spus numai acelui părinte arhimandrit că a dat peştele din coadă.

— Care peşte? cel pe care l-aţi închinat voi măriei sale?

— Nu. Cel pe care stă pămîntul. De aceea a fost cutremur.

— Să văd cartea.

De mult Onofrei aştepta această poruncă. Trase cartea domnească şi o înfăţişă. Ionuţ o duse întăi la ochi, pe urmă la nas.

— Asta-i porunca măriei sale?

— Asta.

— Atuncea ce-mi staţi aici, spunînd poveşti cu împărăţia Turcului şi cutremurul pămîntului? Haideţi cu mine numaidecît la dumnealui jupînul pîrcalab Luca. Dac-a fi rău, să mă taie pe mine, — căci m-am săturat de cînd vieţuiesc într-această robie.

— I-am spus noi acelui părinte arhimandrit cum vieţuieşti domnia ta aici.

— Atunci de aceea am eu vestire în inima mea că nu poate să fie nimica rău.

Vînătorii se încredinţară şi ei numaidecît de asta, rîzînd. Însă oricum, o scrisoare închisă poate cuprinde uneori primejdie. Asta se ştie : dovadă împăratul Turcului. Ciudat este că şi cel nevinovat se simte înfricoşat : dovadă Samoilă ; dovadă Onofrei. A fost şi cutremurul ; mai este şi ploaia asta cu neguri despletite.

Cum a prins a rîde Ionuţ, lor li s-a părut că beau vin vechi.

Jupînul pîrcalab Luca Arbore chemase la poruncă schimburile de străji ale nopţii. De şi de ani era tihnă la Neamţu, domnia sa schimbase rînduiala moale a răposatului  pîrcalab Albu. Căci ostaşul şi cetatea trebuie să fie în orice clipă gata. De la hotarul unguresc nu-s decît puţine ceasuri de cale ; într-o noapte poate descăleca o oaste sub Cetate. Deci în fiecare ceas, domnia sa, ucenic tînăr al măriei sale, punea o grijă neînduplecată.

Ionuţ intră, închinîndu-se. Vînătorii se opriră mai în urmă.

După ce se dădură lămuririle, cartea se desfăcu dintro-dată şi străjerii ridicară opaiţile la înălţimea privirilor jupînului pîrcalab. Iată care era cuprinsul cărţii :

«Cătră prea cinstitul pîrcalab Luca, sănătate.

Porunca măriei sale Ştefan-Voievod. Cinstite pîrcălabe Luca de la Cetatea Neamţului, cum vei primi această carte să chemi la domnia ta pe Ionuţ feciorul comisului Manole şi să-i porunceşti să ia pe fratele său mai mare comisul Simion de la Timiş şi să se înfăţişeze la Cetatea Sucevii fără întîrziere, cu slugile lor şi cu aceşti doi vînători, Onofrei şi Samoilă, iar altfel să nu faci, ci să urmezi întocmai, făcînd trebuinţă măriei sale aceşti slujitori. A scris Amfilohie arhimandrit.»

Pîrcalabul se întoarse din nou de la început şi ceti cu glas, după aceea întrebă, păşind cătră vînători :

— Aţi auzit? aţi înţeles?

Amîndoi fraţii stăteau înlemniţi, după rînduiala de atunci a oştenilor, cu picioarele desfăcute în laturi, şi nu le venea a-şi crede urechilor. Cum se poate face una ca asta că unul zgîrîie cu o pană, la Suceava, pe hîrtie, şi altul ceteşte la Neamţu? Semnele acelea împunse cu săgeata de pană de gîscă sînt pentru ochi şi, cu toate aceste, jupînul pîrcalab le vorbeşte. Asta-i minune mai mare şi decît cutremurul. Iar de înţeles au înţeles. Totuşi trebuie să le lămurească mai amănunţit şi prietinul lor Jder cum stă treaba.

— Am auzit ş-am înţeles, luminăţia ta, răspunse Onofrei cu destulă îndrăzneală. Şi ne pare rău că ne ducem la slujbă în altă parte.

Nu era adevărat. Nu le părea rău. Jderul rîdea la ei.

 — Vă pare rău că sînteţi rînduiţi în slujba măriei sale la Suceava? mă mir, răspunse boierul pîrcalab.

— Ce să facem? dacă aşa a venit vremea... oftă Samoilă, uitîndu-se într-un colţ.

— Duceţi-vă! porunci pîrcalabul Luca. Am de vorbit numai cu jupîn Ionuţ Păr-Negru.

Oare ce-are să-i spuie lui jupîn Ionuţ? se întrebau ei ieşind. Să mai fie scris acolo şi altceva? Boierul pîrcalab Luca rămase privind lung la Jder  şi-i zîmbi cu prietinie, ca unui frate mai mic.

— Jupîne Ionuţ, îi zise el; mă bucur şi totodată mă întristez. Mă bucur, căci măria sa te-a iertat pentru nebuniile ce-ai săvîrşit şi te chiamă la mila sa. Mă întristez, căci mă despart de domnia ta.

La vremea aceea pîrcalabul Luca era tînăr. Era cu