opt ani mai vîrstnic decît Ionuţ Jder. Purta o barbă rotundă neagră-corb şi se uita cu ochi focoşi. Era aprig între slujitorii cei noi ai măriei sale şi cunoştea bine meşteşugul evropenesc al armelor, pe care îl învăţase la Cracovia. Îşi gătise pentru războaiele măriei sale o spată grea şi dreaptă, ca a cavalerilor cruciaţi, pe care ştia s-o poarte cu două mîni.

Jder nu simţi nici o întristare. Căzuseră de pe el muşchiul şi rugina Cetăţii.

— Mîni împlineşti porunca, îi hotărî pîrcalabul, îmbrăţişîndu-l.

— Cinstite jupîne pîrcalab, pe cît înţeleg, eu nu pot întîrzia. Trebuie să purced chiar în noaptea asta, după ce pun la cale pe Călimani. Mă duc să găsesc pe bădiţa Simion şi să-i adun şi lui cele de trebuinţă. Am de văzut şi de părintele meu. Are să se bucure muţa. Dacă nu ştii domnia ta cine-i muţa, am să-ţi spun că-i dumneaei comisoaia Ilisafta Jderoaia.

— Să fie sănătoasă, răspunse pîrcalabul Luca, întrucâtva jignit de graba lui Ionuţ.

— Insă nu pot să încalic chiar acum, adaose îndată Jderul cel mititel, pentru că eu şi tătarul trebuie să ne împrumutăm şi să agonisim cina din astă sară. Cei doi vînători ai măriei sale au nevoie măcar de jumătate de baniţă de mălai ; le mai trebuie şi altele. Dacă ar fi mulţi ca dînşii, nu ştiu dacă i-ar putea dovedi jitniţile şi cămările măriei sale.

 

 

 

CAPITOLUL VI

UNDE SE ARATĂ ŞI VORBEŞTE IAR CUNOŞTINŢA NOASTRĂ VECHE, COMISOAIA ILISAFTA

 

Lăsînd poruncă tovarăşilor săi vînători să-l ajungă din urmă, Ionuţ Jder ieşi din Cetate în zori de ziuă, la 30 august, cu sluga sa tătarul. Din vremea nebuniilor, cugeta el singur, coborînd domol apa Ozanei, i-a rămas numai harmasarul pag, pe care călăreşte şi acuma. Încolo toate s-au domolit în el şi de-acuma nu mai are alta decît să se facă monah la o sfîntă chinovie. Numai dacă s-ar supăra pe el comisoaia Ilisafta, pocnind din palme şi înălţînd ochii spre sfintele icoane, cînd a auzi asemenea hotărîre năprasnică, şi numai dacă măria sa i-a porunci altfel, poate s-a învoi să-şi ducă veacul tot în lume şi între oamenii de rînd. Într-adevăr numai comisoaia şi Vodă ar fi putut primi cu bună-credinţă asemenea mărturisire, izvorîtă dintr-o bucurie ascunsă şi vicleană. Toată înfăţişarea blîndă şi moale a Jderului celui mic cuprindea o bucurie nouă, pe care o alinta ascunzîndu-şi-o lui singur, ca să nu i-o ştie şi să nu i-o risipească alţii. Îşi rosese destul zăbala în plictisul Cetăţii, îngrăşîndu-se ; i s-ar fi părut amar să se întoarcă îndărăt. Nu rămîne îndoială că porunca Domniei cuprindea eliberarea lui. Nu era o amăgire — ca să se ducă la Suceava şi să se întoarcă, după aceea, iar, la Neamţu. Chiar dacă va fi să rămîie în cealaltă Cetate, viaţa de acolo e mai deschisă, cu mai multe tovărăşii ; curînd, vine măriei sale şi Doamnă nouă ; pe urmă, pe cît înţelege el şi pe cît a fost de părere şi pîrcalabul Arbore, e chemat totodată la slujba măriei sale şi Simion Jder. Parcă l-ar fi întrebat anume măria sa pe Ionuţ cu cine i-ar plăcea să slujească. — Eu, cu bădiţa Simion, mă duc şi pînă la Han-Tatar, nici nu-mi pasă! zise el rîzînd şi întorcîndu-se spre Gheorghe Botezatu.

— Cum ai spus, măria ta? întrebă tătarul grăbindu-şi calul şi trăgînd după el şi pe ceilalţi doi, pe care erau încărcate boclucurile stăpînului său, straie, arme şi scule de vînătoare. Între straie, arme şi scule de vînătoare, vîrît într-o desagă pînă la gît şi numai cu capul scos afară, se afla şi Pehlivan, căţelul cel nou al Jderului.

— Cum ai spus, măria ta?

— Am spus : cu bădiţa Simion, eu mă duc şi pînă la Bogdihan.

Botezatu primi cu nepăsare vestea.

— Mergem, de ce nu? răspunse el.

— Tu l-ai văzut vreodată?

— Am auzit de el, dar de văzut nu l-am văzut. Acela-i un păgîn ; ce am eu cu dînsul? Dar eu am să-ţi spun domniei tale că, pînă la Bogdihan, în Ţara Chitailor, e cale depărtată, poate de şase luni, ori de un an, cine poate şti? Se aude că de-acolo s-aduc cuişoarele şi scorţişoara de care se plînge dumneaei jupîneasa comisoaia, că-s aşa de scumpe. Dacă ne ducem, apoi n-om uita să-i agonisim dumisale o traistă cu asemenea mirodenii.

— Bine, Botezatule, n-om uita, surîse Ionuţ, gîndindu-se că poate să-i vie măriei sale un gînd să-i trimeată la chitai şi pe el şi pe bădiţa Simion. Fără tine nici nu se poate, îl încredinţă el pe tatar. Nu putem uita nici pe Călimani. Luăm şi pe Pehlivan.

Copoiul scheună din desagă, privind cu agerime pe Ionuţ şi cerîndu-se slobod. Era un căţel cu păr fumuriu aspru şi cîrlionţat. Era zbîrlit şi cîrlionţat împrejurul botului, pînă în ochi. Jder îl avea în dar de la o căţea a răposatului pîrcalab Albu, mare vînător în vremea sa. Tataru îl îngrijise şi-l crescuse şi, neavînd alta de lucru în lenea Cetăţii, îl învăţase felurite lucruri de mirare, din care pricină oştenii îi şi schimbaseră numele, dîndu-i poreclă. La poruncă, se trîntea la pămînt şi închidea ochii, mort; ori se înălţa în sus şi umbla în două picioare ; ori se dădea tumba. La vînat încă nu-şi dovedise destoinicia, dar de două ori, scăpînd în pădure, fusese auzit de străjeri cum mîna pe costişă, ţăhnind pînă departe, în funduri de ponoare. Deci trebuia să meargă şi Pehlivan la chitai.

— Îl luăm şi pe el, se încredinţă tătarul, ca să se mire de dînsul limbile păgîne, şi ca să poată amirosi drumul înapoi, să nu ne rătăcim.

Grăind, trecură prin marginea apei şi cotiră la drumul Timişului. Puseră caii în trap. Botezatu se ţinea aproape, însă Jder era cercetat de  alte gînduri şi-şi grăbea umbletul.

Soarele încă nu răsărise ; după contenirea ploii văzduhul era greu de pîcle. Puhoaiele curgeau prin rîpi. În anume locuri apa cărase bolovănişul din munte, împiedicînd drumul. La adierile dimineţii, pădurea scutura din cînd în cînd stropi reci.

Cînd ajunseră la şes, auziră în înălţime zvonuri de zbor şi chemări.