Prin ceaţă, treceau spre revărsările Moldovei stoluri de gîşte şi raţe sălbatice. Într-o singură noapte şuvoaiele munţilor umpluseră albia secătuită a rîului. Jder asculta cu luare-aminte glasurile văzduhului, încercînd să le deosebească. I se păru într-o vreme că sus deasupra pîclei sînt ape, în care se rotesc şi umblă acele zburătoare străine, sosite odată cu furtuna.

Calea era singuratică. Jder văzu un singur păstor într-un corn de rîpă stînd neclintit cu sarica în spate şi privind în depărtare, în şesuri. Oile îi erau risipite la marginea unei bălţi. Cînd cunoscu oameni străini, acel cioban ridică toiagul şi chiui. Tătarul îi răspunse. Jder tresări din gîndurile lui, rîzînd. Nu mult după aceea perdelele de neguri începură să se tragă la o parte înspre pădurile de la dealuri şi soarele luci o clipă asupra aşezărilor de la Timiş.

— Ajungem, măria ta! strigă din urmă tătarul. Lucirea de soare se stinse. Jder opri.

— Ascultă, Botezatule, porunci el. Eu am întăi şi întăi de împlinit porunca domnească, deci mă duc drept înainte. Tu coboară devale la curte şi spune dumnealui comisului celui bătrîn şi dumnisale comisoaiei că vin şi eu numaidecît, după ce văd pe comisul Simion.

— Să spun că slujba noastră la Cetate s-a sfîrşit? se veseli tătarul.

— Se-nţelege ; dar la Timiş nu poposim decît pentru răsuflet. Are să aibă ce se bucura muţa... oftă Ionuţ ; apoi îndată zîmbi de vederea apropiată a comisului Simion şi de altă revărsare de soare, care se răsfrîngea ca din oglinzi din bălţile umflate ale Moldovei.

Gheorghe Tătarul coti spre curte ; Ionuţ spre odăile hergheliilor. Comisul Simion trebuie să fie numaidecît la închisoarea mînzilor, ori a strîjnicilor, unde are obicei să vie întăi şi întăi, dimineaţa. Lui Ionuţ i se păru ciudat că nu-l găseşte. Întrebă din mers pe slujitori.

— Unde-i comisul Simion?

— Trebuie să fie la domnia sa acasă.

— Însă are obicei să iasă totdeauna aici. S-a întîmplat ceva?

— Nu s-a întîmplat nimica. Vine ş-acuma, dar nu în fiecare zi.

— Toate aici sînt în bună stare?

— În bună stare, jupîne Ionuţ ; să n-ai domnia ta nici o grijă. Are aşa uneori cîte-o toană comisul Simion, precum ştii şi domnia ta. În cîte o zi se îmbată.

Ionuţ îşi grăbi calul printre grajdurile iepelor şi odăile slujitorilor. Îndată sări din şa, în faţa chiliei comisului. Simion auzise tropotul. Ieşi în uşă întăi cu sprîncenele aplecate pe ochi; îndată însă după aceea obrazul i se limpezi.

«Se poate să fie iar băut», se gîndi mezinul, privindu-l cu luare-aminte.

Veni la el şi-l cuprinse. Îl sărută şi-l strînse de după grumaz. Nu mirosea a băutură.

— Tu eşti, Ionuţ?

— După cît se pare, eu sînt, bădiţă Simioane. Spune-mi că eşti supărat, ca să-ţi dau o veste bună.

— Nu sînt supărat.

— Atunci n-ai nevoie de vestea mea.

Comisul Simion privi o clipă obrazul mezinului, desfătat de bucurie copilărească, şi dădu din umeri. Ionuţ îl cuprinse iar, cu desmierdările lui viclene.

— Să-ţi spun vestea, bădiţă?

— De la cine?

Odată cu întrebarea asta, pusă cu glas schimbat, Simion Jder păru că tresare, cuprinzînd braţul lui Ionuţ.

— O veste care are să te bucure, bădiţă.

— De la Suceava?

— De la Suceava.

Obrazul lui Simion se lumină ca de o fulgerare.

— Îţi aduc poruncă de la măria sa.

Simion părăsi braţul fratelui său. Obrazul i se umbri iar. Ionuţ îl cerceta cu luare-aminte, căutînd să-l cetească.

— Bine ; spune porunca măriei sale.

— Poate aşteptai veşti din altă parte? de la cine?

— De la nimene. Aşteptam aşa o veste. Poate-i asta pe care mi-o aduci. Dacă-i veste rea, nu mi-o spune încă.

Poate mă scoate măria sa de aici, cum era vorbă, ca să mă trimeată la Vaslui în tabără, ori în ţinutul Putnei la hotarul muntenesc.

— Asta ar fi veste rea?

— Nu ştiu, Ionuţ. Poate n-ar fi rea ; mai bine ar fi poate să mă duc cît mai departe, la marginea pămîntului.

— Ce ai, bădiţă Simioane?

Mezinul îi dădu ocol de jur împrejur, privindu-l de sus pînă jos. Bădiţa Simion slăbise.

— N-am nimica.

— Ai ceva, bădiţă Simioane. Pe cît aş înţelege, porunca măriei sale nu-i veste rea. A sosit, ieri, carte la pîrcalabia de Neamţ, cum că să ne ridicăm fără întîrziere noi doi, domnia ta şi cu mine, împreună cu slugile noastre, să ne înfăţişăm la porunca măriei sale în Cetatea Sucevii.

— Măria sa porunceşte să mă duc la slujbă acolo?

— Nu pot şti bine ; dar aşa mi se pare. «Făcînd trebuinţă măriei sale aceşti slujitori», rosteşte cartea. Aceşti slujitori : adică domnia ta şi cu mine.

Comisul Simion se însenină. Ochiul ager al mezinului urma să-l cerceteze furiş. Totuşi Simion nu era deplin lămurit şi, în clipa următoare, îşi scutură fruntea. Se întoarse în loc şi intră în chilia lui între pielării şi hamuri lepădate prin colţuri. Mezinul îl urmă ; îşi încrucişa braţele pe piept, privind cu mirare la neorînduiala încăperii. Patul pe care dormise comisul Simion era răscolit, dovadă că hodina lui fusese mai mult o răsucire pe grătar, deasupra unui jăratic. De şi abia deschisese ochii la lume, Jderul cel mic cunoştea ceva din zbuciumele nopţilor nedormite şi avea înţelegere că nimic din alte tulburări ale lumii n-ar putea să îngenunche pe Simion Jder, decît una singură, care-l zugrumase şi pe el, cu ghiare de criţă.

Simion se trînti pe un scaun scund şi-şi rezemă coatele pe genunchi şi fruntea în palme. Ionuţ rămase în picioare.

— Cînd e porunca să ne înfăţişăm?

— Fără întîrziere.

— Atuncea să purcedem chiar acuma?

— Da, bădiţă Simioane.

— La Suceava?

— Întocmai precum spui, bădiţă Simioane. Pentru mine-i bucurie, că mi-am isprăvit osînda,

— Bine că ai isprăvit cel puţin tu. A mea începe din nou.

— Nici la Suceava nu eşti mulţămit că te duci? Acolo nu-i la capătul pămîntului. Ai vreo grijă aici? Poţi veni din cînd în cînd.

— Ce grijă vrei să am aici, afară de slujba mea, care nici pe aceea nu mi-o împlinesc bine? M-a certat şi ieri bătrînul. Are dreptate şi l-am rugat să mă ierte. Aşa încît, acuma, ori sînt eu aici, ori nu, — tot atîta-i. Rămîne Lazăr Pitărel, care-i bărbat vrednic.

— Poate te întorci pentru altele, îl