— Bădiţă Simioane, n-ai spus la nimeni?

— Ce să spun? De ce te alinţi aşa ca o muiere?

— Bădiţă Simioane, nu te-ai mărturisit nici părintelui Nicodim?

— Lasă-mă ; nu-mi avea tu grija.

— Bădiţă Simioane, spune-mi mie. Ţi-i dragă o fată. Comisul se smunci îndărăt, apoi se izbi, holbat, spre Jderul cel mic.

— De unde ştii?

— De la domnia ta, bădiţă. Se vede. Altceva nu poate să fie.

Dintr-odată Ionuţ scapără într-un rîs pe care Simion nu l-ar fi aşteptat niciodată ca răspuns la năcazurile sale ascunse ; după aceea se prăvăli într-o parte pe pardoseală, drept în felul lui Pehlivan, rămînînd mort, cu ochii închişi.

— Bădiţă, strigă el apoi c-un fel de nebunie, sărind în picioare şi îmbrăţişînd iarăşi pe comis ; asta-i mai bună veste decît toate poruncile lui Vodă.

Comisul îl îndepărtă, apoi se supuse şi-l primi, zîmbind, în braţe.

— Nebunule!

— Ba nu-s numai eu nebun ; sînt şi alţii. Spune-mi repede ce este, căci n-avem vreme de prăpădit; chiar azi trebuie să ieşim de la Timiş.

Înfăţişarea comisului se schimbă întrucîtva, subt învăluirea mezinului său. Intră şi soarele în chilie. Răzbătură din depărtare nechezări vesele de la închisorile strîjnicilor şi tretinilor :

— Haide, spune.

Comisul stătea încă la îndoială. În închipuirea lui, patima pe care avea s-o mărturisească era un lucru de scădere şi de ruşine pentru un bărbat deplin cum era el. Ca unul trecut o dată prin foc, s-ar fi cuvenit acuma să primească bătălia cu mai puţină tulburare. Însă dragostea venise din nou întocmai cu aceeaşi volbură de altădată, ceea ce era ori blăstăm, ori fapt : altceva nu poate fi. Aşa-i şi socotinţa comisoaiei Ilisafta.

Simion Jder îngînă şi cu glas acest gînd al său.

— Aşadar muţa ştie... Îi răspunse încet Ionuţ.

— Ştie. Mai mult a înţeles domnia sa, decît i-am spus eu. Dumnisale nu-i place fata, de şi-i de neam.

— Cum se poate? răcni Jder cel mic. Mă rog dumnitale, cu fata are să se însoare comisoaia? Spune-mi, bădiţă, cine-i.

—Întăi să-ţi spun cum a fost întîmplarea. Eu socot că asta-i mai degrabă o rînduire de la Dumnezeu, decît de la vrăjitoarele de care grăieşte muţa. Cînd a fost înmormântarea lui Neculai Albu cel bătrîn, pîrcalabul, a venit de la Cuejdiu un călăreţ la curte la Timiş cu mare rugăminte de la jupîneasa Anghelina, văduva pîrcalabului, ca să nu cumva să lipsească dumneaei comisoaia de la slujba îngropăciunii şi de la praznic. Deoarece nici una dintre jupînesele din ziua de azi nu cunoaşte aşa de bine ca dumneaei comisoaia toate cîte se săvîrşesc şi trebuiesc în asemenea împrejurare. Fiind domnia sa jupîneasa Anghelina cu inima ruptă şi friptă, într-asemenea foc al amărăciunii, nici se mai poate clinti din jilţ, nici nu mai are mintea limpede. Deci să vie comisoaia să stăpânească şi să ducă toate. Cînd a primit vestea asta, muţa a prins a plînge, după care s-a bucurat şi s-a pregătit de plecare. Numaidecît trebuia s-o întovărăşească cineva pe cale : s-o ducă, s-o ocrotească, s-o aducă înapoi.

— Eu nu mă pot duce, îmi spune domnia sa comisul Manole. Atîtea are să-mi spuie dumneaei pe drum, încît are să trebuiască să-mi facă şi mie toate rînduielile şi să mă îngroape lîngă pîrcalab. Te-aş ruga pe domnia ta, comise Simioane, zice tata, să te duci cu dumneaei, şi ţi-oi fi mulţămitor pînă la sfîrşitul zilelor mele.

Deci muţa s-a suit în rădvan şi eu am încălicat şi am dus-o la Cuejdiu, ascultînd eu cu supunere toate cîte a binevoit domnia sa să-mi spuie. Au fost toate bine alcătuite şi săvîrşite şi n-a ieşit nimene din poruncile muţei. A plîns şi domnia sa cu mare glas, după cuviinţă, şi a ocrotit pe toţi oaspeţii în jurul domniei sale, la praznic, şi jupîneasa Anghelina a fost tare mulţămită că s-au isprăvit toate cu bine. Eu am găsit doi prietini şi stam aşa de vorbă cu ei, ca unul care n-are altă treabă. Vine lîngă noi şi Niculăieş Albu, feciorul răposatului. Frumos băiet şi vrednic ; însă nu mi se părea deloc întristat. Umbla cu capul gol, cum e rînduiala feciorilor mortului, însă avea pe el strai prea împodobit pentru acea călătorie din urmă a părintelui său. Ne pofteşte în chilia sa şi ne cinsteşte cu vin. După asta ne scoate în cerdac şi ne roagă să priveghem la lumea strînsă, să-i spunem care jupîneasă şi care jupîniţă ne place mai mult. Atuncea mi-a arătat el o jupîniţă subţire şi bălaie.

— O vezi? mă întreabă.

— O văd. A cui e?

— Uită-te lîngă dînsa, la stînga, se află o jupîneasa naltă, grasă şi frumoasă. Aceea-i mama ei. Şi mai încolo un boier mare, smolit şi cu nas coroiat, care grăieşte c-un fel de blîndeţă. Acela-i tatăl ei şi-l chiamă Iaţco şi-i cel mai bogat om din Ţara Moldovei. Din pricina acestui Iaţco, prietenilor, a pătimit şi s-a îngropat pîrcalabul cel bâtrîn Albu. Să-mi răspundeţi dacă nu se cuvine să-şi plătească fapta sa.

Cînd a spus vorba asta, Niculăieş a rîs.

După cîte ştiam eu mai cu samă de la muţa, din cele ce-mi vorbise pe drum, într-adevăr patima pîrcalabului se trăgea dintr-o întîmplare în care au fost amestecaţi boierii pieriţi la Vaslui astă-iarnă. Întâmplarea a fost la casa lui Iaţco ; iar Iaţco şi-a păstrat capul. Poate n-a fost vinovat ; dar n-a fost vinovat nici pîrcalabul Albu. Poate n-au fost vinovaţi nici ceilalţi boieri, zice muţa.

Mă uitam la jupîn Iaţco, ascultînd ce-mi spune Niculăieş. Văd că a întors spre noi capul copila acelui Iaţco. Cînd a dat cu ochii de noi, a întors repede fruntea. După aceea iar s-a uitat furişat cătră noi. A treia oară am văzut că mă priveşte cu stăruinţă, deci se uita la mine.

Comisul Simion se opri şi întrebă, rîzînd cu puţină amărăciune :

— Din ce se scoate veninul?

— Din buruieni, bădiţă Simioane.

— Nu-i adevărat. Eu am primit veninul din ochii fetei lui Iaţco. L-am simţit în mine ca o dulceaţă, ce-mi pătrundea toată fiinţa. Se alina un timp şi iarăşi mă