N-o ştiam. Nu vorbisem niciodată cu dînsa. Nu-i cunoşteam numele. Băgase ea de samă ceva la mine? Într-un timp, mi-a zîmbit.

Repeziciunea asta cu care m-a prins nu-i place muţei. Cuviincios nu este pentru o jupîniţă, zice dumneaei, să zîmbească unui bărbat. Cu toate acestea, mi-a zîmbit. Uită-te la mine şi vezi în ce stare m-a adus.

În după-amiaza zilei a doua, adunarea de la Cuejdiu s-a risipit, urmă bădiţa Simion. Boierii s-au suit în rădvane şi s-au dus. Nu am înţeles de ce a venit cătră mine jupîn Iaţco şi m-a întrebat cînd plec cu jupîneasa comi-soaie, deoarece şi dumnealui are acelaşi drum cu noi şi ar pofti să mergem tovărăşie.

— Nu te mira, jupîn comise Simioane, de rugămintea mea, zice jupîn Iaţco.

— Sînt mirat numai că-mi cunoşti aşa de bine numele, cinstite jupîne.

— Îţi cunosc numele şi am aflat şi de tatăl domniei tale, cinstitul comis Manole Păr-Negru. Eu am, comise Simioane, o nevastă care ştie toate din cer şi de pe pămînt, aşa cum ştiu toate nevestele. Şi mai am o copilă, care de-asemeni află toate cîte sînt pe lume. Ea m-a îndemnat să vin să te caut şi să cunosc în domnia ta pe cel mai destoinic călăreţ şi pe cel mai tare mînuitor de sabie din cîţi boieri are măria sa. Domnia ta ai prins pe feciorul Hanului Mamac şi pe fratele Hanului. Deci dă şi domnia ta laudă muierilor, care află toate. Am venit să te rog, comise Simioane, să nu te depărtezi de noi cît vom merge pe un drum, deoarece am eu o taină şi o frică, pe care am să ţi-o lămuresc altă dată cînd mă voi bucura de prietinia domniei tale.

I-am răspuns că nu trebuie să aibă nici o grijă. Toate drumurile ţării sînt subt ocrotirea măriei sale.

— Nu mă tem de hoţi de rînd, a răspuns Iaţco ; am slujitori buni. Mă tem de duşmani.

Atunci mi-am adus aminte de vorbele lui Niculăieş Albu. M-am gîndit şi la altele, mai ales să văd de aproape ochii ce mă înveninaseră. Am primit rugămintea lui jupîn Iaţco. După ce am ieşit în drumul mare, l-am lăsat să se depărteze cu rădvanul şi cu slujitorii pînă ce se va alina colbul stîrnit de cai şi roţi. Urmam după aceea noi — muţa în rădvan, eu calare. La o cotitură, la margine de pădure, am zărit un căpuşor bălai privind în urmă.

Nu mult după aceea s-a întîmplat lucrul de care se temea jupîn Iaţco.

În pădure, la un dîmb prăvălatic, au ieşit din rîpă oameni armaţi, oprind caii. Slujitorii călări ai lui Iaţco au tras săbiile. Erau doi şi mi s-au părut oameni vrednici. Îndată am fost şi eu în sprijinul lor. După ce am pălit pe cîţiva dintre năvălitori, sîngerîndu-i, am rămas stăpîni. Am poruncit celor doi slujitori să-şi repeadă caii după dînşii, ca să apuce pe vreunul din ei. Dar locul era prăpăstios. Lotrii s-au mistuit în rîpă. Slujitorii s-au întors singuri. Jupîn Iaţco mi-a zis :

— Aşa-i că bănuiala mea se adevereşte?

S-a coborît din rădvan la mine şi jupîniţă. Atuncea am văzut-o de aproape şi mi s-au împainjenit privirile. Am auzit-o grăind şi n-am înţeles ce spune. Mai degrabă muţa, care ne-a ajuns din urmă, a putut-o desluşi. Mi-a spus domnia sa după aceea că fata lui Iaţco n-ar fi decît o ruscuţă bălană, cu ochii de leuştean şi cu obrajii stropiţi de pistrui. Aşa îmi place mie ; dacă ar fi altfel, nu mi-ar plăcea.

După ce ne-am împrietinit noi cu felurite vorbe, am pornit iarăşi — de data asta împreună. Am mers aşa fără nici o supărare pînă la apa Cracăului. Cînd făceam cîte un popas, jupînesele nu mai conteneau din vorbă. Mai ales muţa ; şi mai ales jupîneasa lui Iaţco. Aşa era de blajină jupîneasa  comisoaie cu domniile lor  şi aşa le zîmbea şi-i poftea,  încît eu m-am încrezut ; dar în inima muţei nu era nici o prietinie, precum ai să te încredinţezi singur.

Ajungem noi la apa Cracăului. Trece rădvanul lui jupîn Iaţco întăi. Cînd trecem şi noi prin vad, se întîmplă un lucru la care nu se aştepta nimeni. Se suie o roată de dinainte pe nişte bolovani şi se prăvale rădvanul într-o parte atît cît trebuia ca s-o lepede pe jupîneasa Ilisafta în baltă. Cînd a ţipat dumneaei ca înjunghiată, eu am şi fost alături, apucînd-o de-o aripă şi trăgînd-o la mine în şa. Uitîndu-mă în clipa aceea înainte, am văzut pe fata lui Iaţco rîzînd cătră mine. Poate rîdea mai mult de întîmplarea comisoaiei şi de fustele dumnisale muiate. Cum am ajuns pe celalalt mal, amîndouă, şi fata şi jupîneasa lui Iaţco, au fost lîngă muţa, împresurînd-o cu mîngîieri. Au dat jos pe jupîn Iaţco împingîndu-l spre rădvanul nostru, iar pe muţa au suit-o în locul lui. Au schimbat foile de pe dumneaei, au învălit-o, au doftorit-o, încît iarăşi m-am gîndit că toate acele întîmplări care urmau una după alta sînt bine orînduite în catastiful cel de sus, la Dumnezeu.

După ce s-a întemeiat asemenea prietinie, jupîneasa Ilisafta numaidecît trebuia să oprească pe străini în popas de sară, la Timiş. Trebuie întăi să se vadă şi să se afle în lume ce fel de gospodărie are domnia sa ; al doilea, ce fel de plăcinte cu brînză de oaie ştie să pregătească domnia sa — dintr-acele din care a gustat şi Vodă, lingîndu-şi degetele. Toate au fost făcute cu voie-bună, ca la o primire de oaspeţi. Bucuros s-a arătat mai ales comisul Manole şi s-a împrietinit numaidecît cu jupîn Iaţco, fără nici un fel de prefăcătorie — mîncînd domniile lor un clapon fript şi bînd cîte un ulcior de vin. Iar jupîneasa Ilisafta părea şi mai bucuroasă şi mai plină de prietinie. A întrebat-o pe jupîneasa Anca a lui jupîn Iaţco despre aşa de multe, încît de la o vreme au trebuit să intre într-un ietăcel, ca să fie sfatul domniilor lor în cea mai mare taină.

Cît au stat jupînesele într-o odaie cu noi, Maruşca mi s-a părut că-i o sfîntă mucenică. Aşa-i numele ei ; cel mai