«Mi se pare că are dreptate comisoaia, îşi zicea în sine Ionuţ ; cum poate cineva să spuie că Maruşca e cel mai frumos nume?»

— Şedea dreaptă pe divan, urmă comisul Simion, privind-o, văzînd-o aevea şi zîmbindu-i; şedea   dreaptă pe divan, cu mînuţele în poală. Din cînd în cînd îşi frămînta degetele ; nu se uita la mine, nu rostea nici o vorbă. Dar după ce au ieşit jupînesele, fără să se grăbească s-a mişcat, a trecut pe lîngă bătrîni care se înţelegeau foarte bine din pahare, la masă ; şi, după ce a ajuns în uşa deschisă, m-a întrebat să-i lămuresc ce se vede cătră pădure, subt asfinţitul soarelui.

M-am dus lîngă dînsa, ca să-i dau răspuns :

— Acelea-s grajdurile măriei sale. Acolo se află iepele şi mînzii ; şi harmasarii cei vestiţi ai măriei sale.

Ea m-a lăsat să-i vorbesc, furişîndu-se pe sub rourusca cerdacului. Cînd am fost numai eu cu ea, am priceput cît e de înţeleaptă. Multă vreme n-aveam, căci se putea să iasă numaidecît în urma noastră jupînesele. Aş fi vrut să-i spun totuşi ceva, de şi nu ştiam ce. Ea mi-a arătat îndată că n-am nevoie de vorbe. A venit sub braţul meu şi şi-a rezemat fruntea de mine. Am ameţit, am închis ochii. Aici comisoaia are poate dreptate : m-a împuns în inimă. Am cuprins-o şi ea a ridicat gura spre mine, voind parcă să strige, — dar s-a supus numaidecît şi a tăcut. Cînd am vrut s-o sărut a doua oară, mi-a ieşit uşor de sub braţ; a trecut în cerdac, pe urmă a intrat în odaie şi s-a aşezat iar pe divan, cu ochii plecaţi, ca o sfîntă mironosiţă.

Cum am înţeles focul întru care am intrat, am pornit spre pădure, pe jos şi cu capul gol, ca să mă răcoresc şi să cuget. Nici nu m-am putut răcori, nici n-am putut cugeta. Cînd m-am întors, se întuneca ; jupîneasa Ilisafta poruncise să se aprindă luminări şi să se întindă iar masa.

Comisul Simion se opri.

— Pe urmă? îl îndemnă Jder cel mic.

— Atîta-i.

— Cînd s-a întîmplat? nu mi-ai spus pînă acuma nimica.

— S-a întîmplat de puţină vreme, în vara asta. De atuncea ai mai fost tu la Timiş ; dar era într-o vreme cînd încă mă stăpîneam. Acuma-i gata ; nu mai pot ; mă ia puhoiul la vale.

— Bădiţă Simioane, după ce-i vedea-o iar, ai să te potoleşti.

— Într-adevăr, de-atunci n-am mai văzut-o. Dacă Vodă porunceşte să mă duc la Suceava,  cred c-am s-o caut. Jupîn Iaţco are aşezare destul de apropiată de Cetatea măriei sale. Numai să nu fie vreun duh şi o înşelare, cum spune muţa. Dumneaei îmi ascunde necontenit în straie buruieni descîntate. Nana Chira cunoaşte mai ales desfacerile de farmec şi mai cu samă de farmec de dragoste. Dar eu nu cred nimica ; nici nu primesc să-mi desfacă. Ştiu eu ale mele.

Fraţii rămaseră o vreme tăcuţi, privind afară, pe uşa deschisă. Soarele biruise cu desăvîrşire, risipind negurile şi umplind de strălucire tăpşanul Timişului. Ionuţ avu o clipă de vis mîhnit şi de păreri de rău, apoi îşi scutură fruntea. Aceeaşi mişcare o făcu şi comisul Simion. Chiar atunci se auzi afară glasul comisului Manole şi Lazăr Pitărel se ivi în uşă.

— Acuma eu şi bătrînul sîntem împăcaţi, zise comisul Simion cătră Jder cel mic. El îmi ţine partea ; spune că să mă grăbesc, cît mai are putere să joace la nuntă. Muţa însă e potrivnică.

Amîndoi ieşiră în soare. Comisul Manole nici n-avu vreme să descalece. Mezinul se căţărase la el, cuprinzîndu-l şi îmbrăţişîndu-l.

— Du-te degrabă devale, îi porunci bătrînul, desfăcîndu-se din braţele lui; te-aşteaptă comisoaia, ca să te judece pentru toate răutăţile pe care le săvîrşeşti. Am înţeles că pe comisul Simion îl chiamă la Suceava măria sa. Bună veste, care deasemenea nu-i place comisoaiei. De ce trec anii, de ce-i plac dumnisale comisoaiei tot mai puţine lucruri. Am înţeles eu că doreşte iar o tinereţă ; dar asta nu se mai poate. N-ai pornit?

— Mă duc numaidecît, cinstite  comise şi dragă tătuţă ; îl aştept numai pe bădiţa Simion.

— Lasă-l pe el. Trebuie întăi să ne sfătuim, să vedem cum rămîn treburile de aici. După aceea şi-a lua caii, boclucurile ş-un slujitor ş-a coborît devale.

Comisul Simion asculta cu fruntea plecată ce se spune şi se plănuieşte, supunîndu-se destinului.

Jder cel mic încalecă şi coborî la curte.

Cum pătrunse în cerdacul de dindos, simţi în nări miroaznă de găină friptă. Şi cum vîrî capul pe uşă, se simţi cuprins şi îmbrăţişat.

— Ia sa-ţi dai samă, tu răutate a lumii, îl mustră jupîneasa Ilisafta, cum cutezi să treci în altă parte, cînd drumul tău era întăi aici, la maică-ta?

— Dragă muţă, bate-mă şi pe urmă iartă-mă. Am dus poruncă grabnică lui bădiţa Simion.

— Am auzit. Vină după mine ; spune-mi cît ţi-i de foame. Nu atîta pentru foamea ta te-aduc aici, în cămara asta, cît ca să mă pot aşeza. De la o vreme, mă tot dor picioarele. De două săptămîni, nu pot dormi noaptea. Nu ştiu ce să fac, dragul mutei. Am chemat pe popa Dragomir să-mi cetească ; am pus pe nana Chira să-mi descînte ; pînă acuma n-am folosit nimica. Dac-oi ajunge cu bine la Sîntămăria cea mică, am să mă duc la un sfînt schit care se chiamă Negura. Acolo este o icoană făcătoare de minuni pentru dureri de picioare.

— Dragă muţă, zise Jder, pîndind un popas al comisoaiei, ce facem cu bădiţa Simion?

Jupîneasa Ilisafta tresări şi se zbătu pe divan, parc-ar fi ajuns-o jăratic.

— Ţi-a spus? ce ţi-a spus?

— Mi-a spus că i-i dragă fata lui Iaţco.

— Ba eu ţi-oi spune, dragu mamei, că asta-i altceva. Boala se chiamă săptămîna-chioară. El nu vede că fata aceea-i numai cît degetul? N-ai ce strînge în braţe ; păr de cînepă, obraz stropit ; ce vede el la dînsa? Of şi iar of! Acest fecior îmi dă multă grijă şi amărîte gînduri. Aicea vede oricine fără nici o greutate că e un fapt. I-a dat ceva în băutură ; ori i-a aninat de strai o ghiară de