— Se tămăduieşte el singur, după ce i-a fi nevastă.

— Unde se poate asta, dragu mamei? Tu grăieşti ca un copil neştiutor. Las' că-i o urîtă, — asta-i una la mînă ; dar eu am să-ţi spun ţie că sînt şi alte multe pricini la mijloc.

Întăi şi întăi acest Iaţco Hudici e un venetic, boier nou al măriei sale Ştefan-Vodă. El de neamul lui ar fi arman din Ucraina. Făcînd el bani mulţi cu negoţul în Ţara Leşască, a fost cu credinţă pentru coconul lui Bogdan-Vodă — şi l-a împrumutat în vremuri grele pe măria sa Ştefan cu douăsprezece mii de taleri nemţeşti. Acuma i s-au întors paralele înapoi cu dobîndă şi are avere de-o măsoară cu baniţa. Dar poate să aibă haznalele lumii ; nu-i decît un eretic din tagma lui Arie. Adevărat este că s-a lepădat de păcătoşenia lui şi 1-a binecuvîntat prea sfinţitul de la Suceava în legea noastră moldovenească ; dar eu ştiu de la bătrînii noştri că oala veche nu se mai face nouă. Aşa că Maruşca aceea, pe lîngă toate, e şi fata armanului. Unii spun însă că nu-i copila lui Iaţco. Jupîneasa lui e rusca din Ucraina şi s-ar fi însoţit cu Iaţco fiind văduvă şi avînd pe Maruşca. Altfel acel boier e om bun şi cu dreptate; în dragostea jupînesei, a luat de suflet pe copilă şi i-i tată mai bun decît celalalt care a lasat-o de izbelişte şi în sărăcie cu maica ei. Acela a fost un pribeag ; nu se mai ştie nimic de el; a pierit la turci. Apoi te întreb : cum putem noi primi o însoţire cu o asemenea copilă, care se trage din nişte ţărani malorosieni de rînd? Descurcă-mă tu, dragu muţei, că eu nu pot. Dacă-i fata lui Hudici, nu se poate ; dacă nu-i fata lui, iar nu se poate. Doamne Dumnezeule, zic eu mai degrabă, încurcate-s cărările noastre în astă lume ; numai dincolo ne pui sfinţia ta pe calea cea dreaptă. Vinovat, zic eu în gîndul meu, este şi acest mărit şi slăvit Ştefan-Vodă, care îngăduie în divanul măriei sale boieri venetici. Acuma jupîn Iaţco e cneaz în Ţara Moldovei şi are cele mai mari prisăci ; dar înainte vreme a fost neguţător arman. Ocrotindu-l pe jupîn Hudici şi căutîndu-i în coarne, măria sa Ştefan-Vodă a prigonit pe boierii noştri de baştină. Unora le-a luat capul. Alţii au murit de inimă rea. Aşa a fost bietul pîrcalab Albu, pe care l-am bocit şi eu. Săracii noştri boieri şi cneji de la Moldova au intrat la grea slujbă. Acest Ştefan-Vodă nu-i iartă şi nu-i cruţă, de şi domniile lor au fost temelia Ţării, pe cînd domniile treceau cum trece vîntul. Temîndu-ne de măria sa, toţi trebuie să ne supunem — zic domniile lor, după cum i-am auzit; însă oftăm după vremea de demult, cînd toate erau în puterea noastră. Ce-au să spuie domniile lor boierii de ţară cînd or vedea că feciorul cel mai mare al comisului Manole se însoţeşte cu veneticii şi arienii?

Dragu muţei, nu se poate cu niciun chip. Am pus pe nana Chira să săvîrşească cele de cuviinţă. Dacă nu văd izbăvire cît de degrabă, apoi iau cu mine lumînări de ceară, gătite şi descîntate, ca să le duc la icoana Maicei Domnului, la schit la Negura. După aceea i-or cădea solzii de pe ochi, şi are să se mire el singur de ce i-a fost drag.

Tu o cunoşti? ai văzut-o vreodată?

— N-o ştiu, nici n-am auzit de dînsa decît acuma, dragă muţă. Însă altfel decît spui domnia ta nu poate fi. O mai chiamă şi Maruşca.

— Numele ca numele. A avut şi măria sa Ştefan-Vodă, demult, o dragoste cu asemenea nume. Însă ar fi putut să fie batîr frumoasă, — aşa cum e maică-sa jupîneasa Anca. Stam şi mă uitam la dînsele, mirîndu-mă. Ce să facem? Toate ale vieţii şi lumii sînt de mirare. Dacă mi-a primi sfînta icoană rugăciunile şi l-oi vedea pe fratele tău mai liniştit iar mie mi s-a mai alina durerea de picioare, apoi tot am să mă învrednicesc să mă duc pînă la Suceava, să mă sfătuiesc cu unele şi cu altele jupînese vechi ; şi am să trec şi pe la curtea lui jupîn Hudici; astfel, dacă este cumva altă taină la mijloc, o desleg eu şi pe aceea.

Jder cel mic se veseli, fiind de părere că jupîneasa Ilisafta are să călătorească la Suceava mai ales ca să-şi vadă feciorii.

— Af şi of, Ionuţ, se tîngui comisoaia ; rămîn aicea singură şi comisul Manole e tot mai tiran cu mine. Toate acestea cîte le-ai aflat acum, domnia sa nu mă sufere să i le spun. Închipuieşte-ţi că domnia sa dă învoire lui Simion. Dacă i-i dragă fata, n-are decît s-o ceară, zice domnia sa. Ha-ha! vreau să mă bucur de nepoţi! strigă iarăşi domnia sa. Ce spui tu de asta?

Jder cel mic nu găsi de cuviinţă să spuie nimic. Jupîneasa Ilisafta îl privi bănuitoare.

— Nu cumva ai şi tu vreun dor ascuns, dragu mamei? Spune repede, ca să nu te înăduşi.  Aşa a stat Simion şi  a tăcut săptămîni de zile,  încît m-am spăriat pentru viaţa lui. Ori te înăduşi, ori crapi : aşa-i socoteala acestor suferinţi. Dacă te mărturiseşti, îţi vine o uşurare.

— Mulţămesc lui Dumnezeu, se veseli Jder, sînt în deplină sănătate. La Cetatea Neamţului nu se vede obraz femeiesc nici cu pistrui, nici fără pistrui. Rînduiala noastră este să trăim ca nişte călugări.

— Aşa-i şi la Suceava?

— Acolo-i întrucîtva altfel, comisoaie Ilisafta. În Cetate e şi curtea măriei sale. Pe lîngă asta, acolo sînt mai multe schimburi de oşti  şi trăim şi-n tîrg la Suceava, care-i vestit tîrg în toată lumea pentru frumuseţile lui. Trebuie să-ţi mai spun, comisoaie Ilisafta şi dragă muţă, că slujba măriei sale poate fi şi în altă parte. Măria sa ne poate trimite la tabere, ori în hotarul unguresc, ori la hotarul Ţării Leşeşti, după