— Am auzit, am auzit! se tîngui iarăşi jupîneasa Ilisafta. Pîn-acuma a avut Domnia alte rînduieli ; îşi căuta soţiile la leşi ori la unguri, între rudele crailor. N-aş putea să-ţi spun că-mi place, dar aşa a fost datina. Acuma ce-i vine măriei sale să trimeată în cealaltă lăture a pămîntului să-i aducă o împărătiţă tătăroaică?

— E nepoată a împăraţilor de la Ţarigrad, muţă dragă şi jupîneasa Ilisafta.

— Mira-m-aş! eu am auzit că-i o tătăroaică. Au moldovenii noştri asemenea slăbăciuni.

Jupîneasa Ilisafta se opri deodată, muşcîndu-şi buzele ; apoi scuipă uşor asupra Jderului, descîntîndu-l :

— Nu mai şti tu toate ; am spus şi eu o vorbă.

— Vorba asta, muţă, o cunosc eu, deoarece nu mai sînt prunc. Îţi sărut mîna, jupîneasa comisoaie, şi te poftesc să ierţi pe comişi pentru dragostele lor, iar măriei sale să-i îngădui să-şi aducă mireasa de unde pofteşte.

— Ştiu, ştiu, se umili comisoaia ; ori mi-a plăcea mie, ori nu, împărătiţa aceea de la Mangop tot vine. Ce ştii tu de alte tătăroaice?

-— Ştiu de vorbele care se spun împotriva comisului Manole. Una ar fi fost maica mea cea dintăi, pe care n-am cunoscut-o.

— Deasemenea tatarcă, spune comisul Manole, însă nu-i adevărat. Doamne Dumnezeule, oftă şi se închină comisoaia, acestea sînt muceniciile mele pe care le port cum ai purtat sfinţia ta crucea pe Golgota.

După ce-şi şterse lacrimile, jupîneasa Ilisafta se bucură însfîrşit de vederea mezinului său, îşi uită durerea de picioare şi se duse să-i aducă mîncare şi pită proaspătă. Îi puse talerul dinainte şi privi cu plăcere pe Ionuţ cum rupe cu dinţi albi şi tari ca de oţel dintr-un picior de găină friptă.

După ce se aşeză iar în fundul divanului, îşi urmă sfatul.

— Supărată pentru urmările lui Vodă află că este şi cumnată-ta Candachia.

Ionuţ n-avea cînd răspunde ori întreba.

— Ştiu că eşti doritor să afli numaidecît din care pricină e supărată cumnată-ta Candachia, urmă cu plăcere jupîneasa Ilisafta. A poftit să fie pîrcălăbeasă. După ce a răposat jupînul pîrcalab Albu, jupîneasa Candachia, cumnată-ta, a trimis numaidecît pe Cristea la Suceava, să intre la măria sa şi să-l roage numaidecît să se milostivească, dîndu-i pîrcalabia de Neamţu. N-a mai avut nevoie Cristea să se ducă la Suceava. De abia ne-am întors noi de la înmormîntarea pîrcalabului vechi şi s-a zvonit că a intrat în Cetate pîrcalab nou. Atuncea s-a scîrbit jupîneasa Candachia că  n-are să mai aibă vînători la scară, nici n-are să trîmbiţeze buciumele pe zid, cînd are să se suie domnia sa cu soţul său la Cetate. Nici n-au să-i iasă înainte oştenii, cînd se lasă puntea pe lanţuri. A venit dumneaei aici şi s-a tînguit că de mult pofteşte să fie pîrcălăbeasă şi iată, a rămas întru suferinţa răbdării. Atuncea a împins pe vistiernicul nostru Cristea să se ducă la unele adunări boiereşti, care s-au scornit după moartea pîrcălabului Albu. Se află boieri şi jupînese care au şi ei suferinţi la fel şi s-adună ca să-şi spuie unul altuia, la ureche, vorbe asupra măriei sale. S-aude că măria sa vrea să bată război la Ţara Muntenească. Să vedem. Întâiul noroc al măriei sale a fost cu Matiaş-Crai, cînd a stropşit oştile lui Matiaş-Crai la Baia. Al doilea noroc al măriei sale a fost cînd a intrat în Secuime, trimeţînd călăreţii săi să pălească pînă la Sighişoara. Atuncea a prins măria sa pe Petru Aron-Vodă şi, cînd a pus să-i deie jos capul, s-au îngurzit grumazurile tuturor. Al treilea noroc al măriei sale a fost la dumbrăvile de la Lipnic. Atuncea s-au înfricoşat tătarii, căzînd cu frunţile la pămînt. Deci avînd măria sa noroc de trei ori, a patra oară poate să nu mai aibă noroc. Căci Radu-Vodă, de la Ţara Muntenească are în sprijinul său pe turci ; iar pe turci nu i-a biruit nimene niciodată de cînd e lumea şi pămîntul, fiind ei trimeşi ca o pedeapsă împotriva creştinilor şi avînd în sprijinul lor şi pe Diavol. Deci au nădejde într-a patra oară ; atuncea poate se gîndesc unii să se plece la mila Radului-Vodă.

Ionuţ isprăvise piciorul de găină friptă :

— Comisoaie Ilisafta, zise el cu obrazul plin de îngrijorare ; pentru asemenea gînd au căzut capetele lui Isaiia vornicul şi a soţilor săi.   Dacă  n-or fi înţelepţi vistiernicii, atuncea poate să rămîie, într-o zi, şi ei scurtaţi. Nu i-ai dat domnia ta un sfat jupînesei Candachia? Asemenea adunări sînt cu primejdie. Măria sa are legămînt de la Dumnezeu, precum au mărturisit şi comisul Manole şi starostele Nechifor ; biruinţile şi slava lui sînt mai presus de oameni. Deci va birui pe Radu-Vodă şi va tăia pe cei care-şi vorbesc la ureche.

— Vai, dragu mamei, cum ţi s-au aprins ochii! Adevărat este : aşa am spus şi eu jupînesei Candachia, să adune acasă pe soţul său. Măria sa Ştefan-Vodă a împlinit doisprezece ani de domnie, şi, după cum i-a cetit planeta sa şi zodia sa acel popă învăţat din Lehia, dacă a domnit cu bine ani doisprezece, va mai domni doisprezece ; iar dacă va ajunge în putere şi în anul al douăzeci şi patrulea, atuncea puterea sa va mai ţinea încă pe atâţia ani.

— Am auzit şi eu de asta.

— Aicea la noi a venit într-o sară un călugăr cam împrăştiat la minte, cu numele Stratonic. El ne-a spus despre planetă şi zodie ; după aceea a poftit să-i dau de mîncare ; pe cînd mînca a început a ispiti pe comis şi a-l întreba de una, de alta. Comisul Manole e ca bourul din pustie : merge drept înainte, sfărîmînd ; aşa că el s-a încruntat la monah, poruncindu-i să nu mai întrebe, căci nu poate fi om trăitor în Ţara Moldovei care să nu dorească sănătate şi izbîndă măriei sale.  Atunci monahul acela Stratonic  s-a rugat cu umilinţă să fie iertat. După ce a ieşit comisul, însă, monahul s-a întors cătră mine ispitindu-mă dacă