Urmînd a vorbi cu el, am înţeles că se duce cătră acele adunări boiereşti, deci nebunia lui trebuie să fie mai înţeleaptă decît ne închipuim noi. Cum i-am spus toate acestea, Candachia s-a suit în trăsură şi s-a dus numaidecît unde ştia domnia sa, ca să-şi aducă acasă vistiernicul.

În vremea cît comisoaia Ilisafta urma să spuie toate cîte ştia, bucurîndu-se de vederea mezinului său şi de pofta lui de mîncare, comisii ceilalţi — bătrînul şi cu Simion — coborîseră de la herghelie. Venind pînă în preajma acelei cămări, auziseră glas şi-şi plecaseră urechea, după care se depărtaseră numaidecît în vîrful degetelor, ieşind afară, ocolind casa şi trecînd în cerdacul cu rouruscă. Acolo oftară cu mulţămire, aşezîndu-se unul lîngă altul şi tăcînd. Asta era părerea lor de bine şi de rău, într-un ceas de despărţire ca acela. Slujitorul comisului Simion, cu numele Niţă Negoiţă, şi slujitorul lui Ionuţ aduceau şi grămădeau într-un colţ straie şi arme. Nana Chira, care avea înţelegere a supărărilor şi mîngîierilor omului, aduse şi puse pe masă, lîngă cinstiţii comişi, un ulcioraş de vin de la cămară. Mai veni o dată, ca să lese şi patru ulcele, după care se dădu după uşă, aşteptînd o vreme. Neauzind nimic, se duse clătinînd din cap.

Bătrînul şi feciorul se uitară unul la altul, după ce numărară ulcelele. Abia după aceea îşi dădură sama că roaba cămărăşiţă avea şi ochi, nu numai urechi, şi ştia să facă bine numărătorile. Pe poartă, prin umbra teilor, se arătă părintele Dragomir, înaintînd cu greutate şi pufnind de puterea arşiţii. Îndată după ce se arătă părintele Dragomir, se opri în urma sfinţiei sale, la poartă, ş-un tropot de cal. Veni îngrijat, la acelaşi pridvor, starostele Căliman. Socoti ulcelele, le găsi în număr potrivit şi trase la sine pe a sa.

— Gata! zîmbi comisul Manole cătră feciorul său.

Cum s-a aşezat părintele Dragomir, suflînd cel dintăi în fundul ulcelei, îndată a şi dat veste de mirare, cum că nu mai departe decît în nouă zile măria sa dă zvon din bucium şi scoală ţara la război. Altă lămurire nu are cutremuratul de pămînt din ajun. Cînd se va cutremura pămîntul în numărul berbecelui, a cetit dascălul Pamfil în gromovnicul lui, va fi vrajbă şi tăiere între împăraţi şi o muiere ismailiteancă va făta scorpie cu chip de om.

— Ptiu, drace! a ridicat din cealaltă parte glas Nechifor Căliman, pipăindu-şi falca de unde-i lipsea a doua măsea. La sfînta mănăstire Neamţu a fost sobor şi ieromonahii cei mai învăţaţi au deschis cărţile sfinte, ca să găsească în ele, cum se cuvine, înţelegerea a toate. S-a găsit într-o carte veche scris cum că se cutremură pămîntul atunci cînd iese la faţa mării Leviatanul ; atuncea îl fulgeră soarele şi el cade iar la întuneric zvîrcolindu-se. Se adevereşte asta mai ales dacă şapte nopţi au cîntat cucoşii c-un glas schimbat ca de spaimă —stînd, în toată lumea, atunci cînd cîntă, cu pliscurile întoarse spre răsărit. Adevărat, au zis unii monahi bătrîni, care n-au somn noaptea, cucoşii au cîntat astfel cum scrie la carte. Deci se va ridica război mare împotriva limbilor păgîne. Cind, nu se ştie anume, dar semnele s-au arătat.

Le-am spus şi feciorilor noştri asta — cînd am văzut mai ales că au poruncă să se înfăţişeze la Domnie.

— Să ştiţi, feciori, tu Onofrei şi tu Samoilă, că are să fie război.

Ei au răspuns :

— Las' să fie.

CAPITOLUL VII

JDERII SE DUC LA DOMNIE

Cei doi Jderi, cu slujitorii lor, au intrat la Cetatea Domnească la 2 a lunii septemvrie, adică a doua zi de anul nou 1472. La ceasul al treilea al dimineţii, cînd au ajuns ei, măria sa Ştefan Vodă era în divan, ţinînd judeţ pentru o călcare de pămînturi ce s-ar fi făcut la Prut într-un loc ce se chiamă Vadu Calului. Pricinaşii erau de faţă la uşa spătăriei, împreună cu preoţii şi bătrînii lor, ca să le fie mărturie. Cum era obicei, Vodă intrase la divan după ce ascultase slujba dumnezeiască în paraclis şi luase anafura. Astfel orînduia dreptăţile pînă cătră vremea amiezii, după care oamenii se trăgeau la o parte, fie ca s-aştepte hrisovul domnesc întărit şi pecetluit, fie ca să se întoarcă la locurile lor, cu boieri de curte şi hotărnici, pentru desăvîrşita încredinţare a judeţului. Toată lumea se înfăţişa cu cutremur la măria sa, îngenunchind sub sabia dreptăţii sale ştiind că măria sa stă pe acest pămînt al Moldovei ca să ţie statornică rînduiala lui Dumnezeu. Cum pămîntul îşi dă roadă, aşa muritorul să-şi încheie munca, fără strîmbătate şi şireclic. Cel bun să vieţuiască la lumină între drepţi ; cel rău să intre la osîndă în întuneric. Măria sa veghează neclătit la hotărîrile sale, subt ochiul lui Dumnezeu.

Pe lîngă cei cu judecata, aşteptau şi alţi oameni să aibă intrare la mila Voievodului. Unii erau meşteri zidari, alţii turnători de clopote. Se aflau si neguţători de la Liov, şi un sol al braşovenilor. Deasemeni aşteptau, sub ferestrele paraclisului, nişte cuvioşi monahi, de la Sfîntu Munte.

Un călăreţ care intrase în ceasul al treilea, în urma Jderilor, avusese singur intrare numaidecît, ca cel ce aducea veste grabnică de la pîrcălăbia Cetăţii Albe.

Era ceva în legătură cu sosirea Doamnei Măria. La odăile slujitorilor, se stîrni o şoaptă de îngrijorare. Nu mult după aceea, ieşi din palat sfinţitul arhimandrit Amfilohie Şendrea. Întăi clipi din ochi în faţa soarelui ; după aceea privi de jur-împrejur la lumea adunată ; binecuvîntă pe cei din preajma sa fără a se opri şi-şi făcu loc de-a dreptul cătră pridvorul căpitanului Petrea. Privirile călugărului se aţintiră asupra Jderilor şi fraţii înţeleseră că pe dînşii îi caută sfinţia sa. Ionuţ îşi îndreptă fruntea cu fudulie, după care îşi descoperi chica, aşteptîndu-şi rîndul să sărute şi el dreapta sfinţitului Amfilohie. Comisul Simion Jder primi cu linişte asupra sa semnul sfintei cruci. Arhimandritul îi puse mîna pe umăr :

— Măria