sa cunoaşte că ai venit şi s-a bucurat, zise el. Să ai îngăduinţă, comise Simioane, pînă ce vor trece alte treburi ale norodului, după care măria sa îşi va alege un ceas pentru prietinii săi.

La glasul acela învăluitor al sfinţitului Amfilohie, comisul Simion îşi simţi inima bătînd. Ionuţ cercetă pe furiş în jur, să înţeleagă dacă au auzit şi alţii acele cuvinte. Era aproape căpitanul neamţ. Mai încolo aşteptau în picioare, rezemaţi cu spatele de zid, feciorii cei mari ai starostelui Căliman. Numai după ce Ionuţ le făcu un semn anume din sprînceană, înţeleseră că trebuie să se bucure şi ei ; deci se uitară unul la altul, după aceea la Ionuţ, bucurîndu-se. În fundul privdorului, într-un cotlon mai umilit, se găseau în sfîrşit şi slugile, cu straiele şi cu armele Jderilor. Gheorghe Botezatu Tătarul mai avea să privegheze şi pe Pehlivan, să nu iasă în lume să stîrnească vreo zarvă, şi ţinea pe pumnul stîng şi eretele lui Ionuţ, dîndu-i să apuce în clonţ, una cîte una, bucăţele de carne. După trei bucăţele date eretelui, Pehlivan aştepta pe a patra care venea cătră dînsul, şi o prindea din zbor. Privirile şi fala lui Ionuţ nu scăpară nici slugilor acestora. Prin urmare — cugetau ei — la curtea măriei sale avem să trăim bine, avînd de toate cu îmbielşugare pentru pîntece şi deasemeni vreme destulă pentru somn. Pe lîngă somnul din vremea nopţii, mai este un somn, mai adînc şi mai dulce, în căldura sfîrşitului verii, afară la umbră, cînd adie o boare, ca să alunge muştele.

Sfinţitul Amfilohie se întoarse spre Jder cel mic :

— Ionuţ Păr-Negru, să-mi spui dacă cinstita comisoaie Ilisafta se află sănătoasă.

— Slavă lui Dumnezeu, şi mulţămim sfinţiei tale de întrebare.

— S-a bucurat că ţi-ai isprăvit mucenicia la Cetate la Neamţ?

— S-a bucurat, răspunse Ionuţ, simţind că i se suie sîngele pînă în albul ochilor.

— Ne dă voie oare domnia sa jupîneasa Ilisafta să te socotim între slujitorii cei mai de-aproape ai măriei sale?

Ionuţ îşi ascuţi limba ca să dea un răspuns ager ; dar se opri la vreme ; îi bătea şi lui inima. Monahul îl trăsese lîngă sine, acoperindu-i urechea stîngă cu stufişul sărăcăcios al bărbii.

— Cele puţin bune s-au uitat, îi şopti el.

Monahul adaose cu glas tare, ca s-audă   şi   slujitorimea :

— Să ştiţi că s-a apropiat ceasul celor vrednici.

Cu ochii lui cenuşii străbătu în îngrijorarea care se cetea pe feţele unora.

-— Să mai ştiţi că a venit un sol, urmă el, repezit de domniile lor Luca şi Bîlco, pîrcalabi. Galioanele lui Mehmet-Sultan s-au tras din pricina furtunii într-un loc ce se chiamă Limanul lui Sfîntu Nicolai, după Clonţii-de-Fier. Îndată ce s-a luminat de la Dumnezeu vremea, s-a văzut din miazănoapte caravela genoveză, cu comoara pe care o aşteptam. Cum s-a cetit măriei sale vestea în divan, s-a făcut soare pe obrazurile tuturor cinstiţilor boieri. Să se bucure deci şi slujitorii măriei sale, după ce dumnealui pivnicerul va da la vremea prînzului cele de cuviinţă.

Vestea trecu fulger şi glasurile se învăluiră întru slava stăpînului. Străjerii de la meterezuri ridicară cuşmele în suliţi ; cei de la porţi dădură strigăt din surle.

În după-amiaza acelei zile, a fost îngăduinţă să se veselească slujitorii, deci căpitanul Petrea a pus străji, ca să nu aibă îngăduinţă alţi oameni străini a trece la odăi. Nici boierului postelnic Grigoraşcu Jora nu i-ar fi fost îngăduit. Ca să nu se audă vorbele nemţilor şi siimenilor pe care le rosteau asupra boierilor. Unii dintre slujitori erau prea mînioşi la beţie şi îşi destrăbălau limba. Însă şi asupra celor blînzi şi asupra celor aprigi avea putere căpitanul Petrea, numai cu toiagul. Cînd ridica domnia sa în sus toiagul negru încrustat cu argint, toţi încremeneau ca nişte stane ; numai prea uşor se clătinau şi nu îndrăzneau să răsufle.

Nici în ziua a doua măria sa n-a avut vreme destulă ca să primească pe comisul Simion şi Jder cel mic. Cătră amiaza acestei zile au sosit la Cetate comisul cel bătrîn Manole şi cu starostele Nechifor. Comisul Manole trebuia să primească porunci pentru caii alaiului nunţii.Însuşi domnia sa trebuia să călărească pe un cal domnesc, de la Cetate la mitropolia Sucevii şi înapoi. Starostele Căliman avea să înţeleagă ce fel de vînaturi şi peşte trebuiesc cuhniilor măriei sale pentru masa cea mare.

N-au putut nici bătrînii să aibă intrare la Vodă. Cum se isprăvise divanul judecăţilor, îşi aşezaseră măsuţe împrejurul măriei sale pisări, cu penele de gîscă gata. Măria sa făcea poftire la Ţara Leşască şi la Ardeal, crailor, voievozilor şi boierilor, înştiinţîndu-i cu cărţi de ţeremonia domnească din scaunul Sucevii. Ca nişte buni fraţi creştini vor fi primiţi toţi cîţi vor pofti să vie ; nu le va lipsi tain şi gazdă ; şi nu vor avea altăceva de făcut decît să se veselească. Alte anumite cărţi latineşti au scris pisării pentru Voievodul Ţării Ardealului şi pentru Riga Lehiei, rugîndu-i să îngăduie boierilor moldoveni, fugari de la Petru Aron-Vodă, să se întoarcă la pămîntul lor în Moldova, unde vor găsi iertare. Pe lîngă aceste cărţi latineşti, s-au scris şi altele sîrbeşti anume pentru unii din boierii pribegi. În una s-a făcut ştiinţă de iznoavă logofătului Mihu, cel care sta fugar la Liov :

«Cu mila lui Dumnezeu, noi Ştefan-Voievod Domnul Ţării Moldovei facem cunoscut cu această carte a noastră tuturor celor ce-o vor vedea ori o vor auzi cetită că am dat această carte a noastră domniei sale Mihului logofăt. Văzînd această carte a Domniei mele, domnia ta să vii la noi fără teamă, deoarece te-am iertat şi toată mînia asupra ta am lepădat-o din inima noastră; şi vrem să te ţinem în cinste, deopotrivă cu boierii noştri de frunte, şi cît vom fi în viaţă, nu vom mai pomeni greşalele trecute ; iertate să fie, pe cinstea şi credinţa noastră creştinească, într-o zi de bucurie cînd ne vine nouă Doamnă.»

Cartea aceasta o spunea pe de rost sfinţitul Amfilohie, la pridvorul căpităniei nemţeşti, unde era sfatul cel de obşte al Cetăţii. Comisul cel bătrîn şi starostele Nechifor clătinară din cap cu neîncredere şi în semn