— Să mă ierţi, sfinţia ta, zise starostele, însă eu sînt ca un cal nărăvaş al cinstitului comis Manole...

— Noi n-avem cai nărăvaşi, se lepădă comisul.

— Ptiu, drace! atuncea numai eu îs mîrţoagă cu nărav în Ţara Moldovei. Eu nu cred că Mihu s-a îndupleca. Cel ce-a răspuns dreptului cu strîmbătate e lipsit de credinţă ; aşa că logofătul va fi iar surd cînd va asculta această carte de iertare. Au mai ajuns asemenea cărţi la domnia sa, şi domnia sa Mihu s-a temut să iasă din Liov. Cinstitul comis Manole ştie mai multe decît mine. Domnia sa Mihu logofătul a strigat chiar în norod vorbe împotriva stăpînului nostru şi a trimes lotri, care să fure pe Catalan, harmasarul cel bătrîn al măriei sale. Bună carte trimete măria sa : glas minciunos are s-o cetească.

— Cu toate acestea, cinstite staroste Căliman, răspunse cu blîndeţă arhimandritul, mai bine este pentru domnia sa logofătul Mihu să se supuie. Bine este şi pentru ţară, ca să nu mai fie acolo, în Lehia, viclenie şi ponegrire. Deci zic eu că numaidecît logofătul trebuie să vie să îngenunche la mila măriei sale.

— Ptiu, drace! Eu şi cu cinstitul comis cunoaştem marfa, noi socotim că n-a trece prin vamă.

— Avem să vedem, întoarse răspuns sfinţitul arhimandrit tot cu blîndeţă. Eu am visat astă-noapte că logofătul Mihu va să se înfăţişeze la măria sa.

Bătrînii se mirară de asemenea vis. Ionuţ Jder asculta cu luare-aminte încercînd să pătrundă înţelesul ascuns al vorbelor arhimandritului. Simion îl împunse uşor cu cotul, fără să-l privească şi fără să-i spuie nimic.

De la divanul măriei sale ieşiseră boierii în ograda Cetăţii şi-şi strigau slujitorii ; unora le făceau trebuinţă cai înşăuaţi; alţii, mai graşi şi mai bătrîni, aveau nevoie de trăsură. Rînd pe rînd trecură, purtîndu-şi cu fală straiele scumpe şi toiegele. Trecu şi barba înalt prea sfinţitului Teoctist. Îl împresurară monahi, aburcîndu-l în caleaşcă. Dumnealui Iaţco Hudici încălecase, închinîndu-se cuviincios cătră alţi boieri care treceau. Pe obrazul lui era zîmbet. Oricît se pleca spre alţii, domnia sa jupîn Iaţco se socotea cel mai în putere la curtea măriei sale, avînd galbini destui nu numai la aşezarea sa de pe Siret, ci şi la casa dumnisale de negoţ de la Cracovia. Puterea sa fiind bine cumpănită din două părţi, stătea neclintită. Închinăciunile pe care le împrăştia în dreapta şi în stînga erau o plăcere ascunsă a domniei sale. Această plăcere avea ca pavăză în afară zîmbetul acela subţire.

Cînd să pornească, jupîn Iaţco Hudici văzu obrazuri cunoscute. Descălecă numaidecît şi veni la pridvor.

— Nu poate fi pentru mine bucurie mai mare decît vederea prietinilor, zise el.

Bătrînul Manole Jder şi Simion se închinară spre el.

— Îi poftesc pe aceşti prietini la mine acasă, urmă Iaţco. Domniile lor vor găsi puţin la sărăcia mea ; mă voi bucura mai mult eu de domniile lor, ca de un bun scump.

— Mă rog de iertare, jupîne, răspunse bătrînul comis ; aşteptăm intrare la măria sa.

— N-aş îndrăzni să stăruiesc, cinstite comise, întoarse numaidecît cuvînt jupîn Hudici, dacă n-aş fi auzit anume de la măria sa că va să primească mîni atît pe comisii cei tineri, cît şi pe cei bătrîni.

-— Dar despre staroşti nu s-a auzit nimica? se amestecă Nechifor Căliman.

— N-am auzit nimica despre staroste, zîmbi Hudici. Domnia ta eşti starostele?

— Eu sînt starostele.

— Să fii sănătos. Eu am spus prietinului meu ce am auzit de la măria sa, vorbind măria sa aşa fel ca s-ascult şi eu.

— Ptiu, drace! Atuncea cum facem cu vînatul şi cu peştele?

Părintele Amfilohie dădu numaidecît lămurire :

— Fii liniştit, staroste. Prietinul domniei tale măria sa Ştefan-Vodă te chiamă mîni, cum iese de la paraclis.

— Vra să zică tot mîni?

— Precum îţi spun.

— Atuncea de ce nu s-a auzit şi despre staroste?

— Nu se poate şti de ce nu s-a auzit, se întoarse spre el jupîn Iaţco Hudici, după ce se închină cu acelaşi zîmbet spre arhimandrit. Ai să fii îngăduitor, cinstite staroste, să iau de lîngă domnia ta pe acest prietin al nostru şi pe feciorul său comisul?

— Prietinul domniei tale mai are şi alţi feciori, mormăi nemulţămit starostele. Dinspre partea mea ia-i şi pe aceia.

— Care sînt, mă rog domniei tale? întrebă Hudici, întorcîndu-se de data aceasta spre comisul Manole.

Pînă ce se desluşiră prietiniile şi feciorii, mai trecu un pătrar de ceas. Părintele Amfilohie se retrase. Jupîn Hudici ieşi pe poarta Cetăţii mînîndu-şi de dinapoi musafirii, în frunte era Ionuţ ; după aceea comisul cel bătrîn şi cu Simion. La coadă urmau slujitorii. Era alaiul cel din urmă care ieşea de la Cetate. În acest alai, cu toate încredinţările ce dădea jupîn Iaţco, cel mai fericit, însă cu desăvîrşire mut, era comisul Simion Jder.

Deci, după părerea lui, întîmplările urmau să se deşire cum erau scrise.

Comisul cel bătrîn, de şi nu-şi însuşise de la jupîneasa Ilisafta, într-un veac de om, meşteşugul bănuielilor, totuşi cunoscuse în purtarea lui Iaţco mai ales vorbele de bunăvoinţă ale măriei sale. Deasemenea bătrînul cumpănise bine şi bucuria feciorului său Simion. Jder cel mic nu dădea nici un semn ; îşi flutura numai penele în vînt şi din cînd în cînd dădea pinteni calului şi se depărta înainte.

După ce trecură de marginea tîrgului Sucevii, călăreţii intrară în drumeagul Iţcanilor. Soarele dintr-odată se învălui în nouri şi vînt de la asfinţit începu să joace. Din ziua cutremurului, la acest ceas al zilei, năvălea fără greş un vînt din munte, cu ploaie viforoasă. Ploua atît cît trebuia bălţilor să nu reverse şi câmpurilor goale să se umple de oglinzi. Aşa era cumpăneala lui Dumnezeu după secetă, îndată după viforul de ploaie se alegea iar soarele şi întinderile începeau să fumege aburi. Unde fusese iarbă arsă c-o săptămînă înainte, acuma începea să se frăgezească locul în coloarea buraticului.

Punîndu-şi calul în trap întins şi poftind pe tovarăşii săi să grăbească, jupîn Iaţco Hudici se tînguia de năcazurile îndurate în anul acela.

Întăi au mers prisăcile slab, arăta domnia sa. Au căzut deasemeni multe vite. Grîul a crescut numai de două palme şi a rămas rar, ca barba spînului. Mălaiul a dat