prea puţin spor. Apoi din orz încaltea nu s-a ales nimic. Acuma au dat ploi. Nu crede omenirea că-i prea tîrziu? Are să aibă oare vreme iarba să se înfiripeze?

— Cîtă pagubă am avut eu, dragă jupîne comise, nimeni nu poate să ştie ; numai unul Dumnezeu cunoaşte şi sfinţia sa a avea îndurare să nu mă stîng cu desăvîrşire.

— Sîntem în mîna Celui-de-sus, răspunse bătrînul comis.

— Adevărat; păcătuim, amestecînd chibzuinţă noastră puţină în rînduielile sale fără greş. Aşa am grăit eu totdeauna, însă m-am plecat şi m-am supus, fiind după aceea prea mulţămit în zilele vieţii mele de mila sa. Dacă vrea Domnul Dumnezeu, într-o săptămînă creşte iarbă pentru vite şi nasc flori pentru gîzele mele. Iar dacă nu se întîmplă asta aici, apoi binevoieşte Cel-prea-înalt să sporească preţurile negoţului. Socotind toate, văd că, la urma urmei, trebuie să ne mulţămim că sîntem sănătoşi noi, şi soţia noastră, şi copila noastră prea iubită.

Tocmai învăluirile de apă se îmbulzeau din urmă pe harmasarii vîntului, cînd călăreţii intrară la curtea lui Iaţco. Slujitorii trecură la odăile cele mici. Stăpînii se grăbiră să cerceteze masa întinsă, în sufragerie. Jupîneasa de gazdă şi fiica ei au stat tupilate la cămara lor, pînă ce au ieşit oaspeţii în cerdac. Atunci dumneaei jupîneasa Anca s-a arătat singură, aducînd cu mînile sale nuci şi miere, după obiceiul casei.

Cunoscînd jupîneasa Anca pe comisul Simion, a ţipat cu mirare. A pus numaidecît bunătăţile pe masă dinaintea lui jupîn Iaţco şi a soţilor săi,  şi s-a mai mirat o dată, pocnindu-şi palmele. Uitîndu-se în stînga, a cunoscut pe comisul cel bătrîn şi s-a mirat iar. A vrut numaidecît, după aceea, să ştie cine-i fecioraşul care zîmbeşte.

— Ş-acesta-i feciorul domniei tale, cinstite comise, a strigat domnia sa, bătînd a treia oară din palme. Amîndoi îţi samănă şi au pata castanie lîngă tîmplă. Poate mai ai şi alţii?

— Mai am şi alţii, mulţămesc lui Dumnezeu, care ne-a dăruit cinci feciori, apărîndu-ne de fete.

— Of! suspină jupîneasa Anca, noi n-avem decît fete.

— Una, jupîneasă Ancă, numai una, zîmbi Iaţco.

      — E destul, oftă jupîneasa.

Cu deosebită pricepere a lucrurilor lumii, comisul Manole arătă vorbele înţelepciunii celei din veac, — că mai degrabă poţi păzi un cîrd de iepuri, decît o fată.

Stăpînii locului se uitară unul la altul, îngăduind şi ei asemenea veche învăţătură.

— Dar, cinstite comise Manole, adăogi înveselit de vin jupîn Iaţco, învăţătura asta adevărată a ieşit mai mult din rînduiala prostimii ; pe cînd noi boierii cei mari sîntem cu multă priveghere asupra copilelor noastre. Cînd am fost cu nevasta şi copila noastră la Cracovia, acum doi ani, am poftit la mine la gazdă pe un astrolog iscusit care mi-a adeverit mai întăi numele copilei. După ce a ştiut cum o chiamă, s-a uitat în scrisorile lui şi a cetit că norocul ei va fi de şapte ori cît al maicei sale. Acuma cum se cuvine să înţelegem asemenea vorbire? Că va avea copila aceasta şapte fii şi fiice? Ori dacă eu singur am fost norocul jupînesei Anca, — atuncea bărbaţii Maruşcăi au să fie şapte?

Porunceşte-i, cinstită jupîneasa Ancă, să vie aici, să vadă pe oaspeţii noştri.

Gazda şi oaspeţii erau veseli. În cinstea acelei arătări măiestre, jupîn Hudici mai umplu o dată cupele de argint.

Comisul Simion Jder se grăbi să deşarte băutura, întunecîndu-şi ochii şi îngălbenind la faţă. Jder cel mic se silea să-şi crească ochii în cap, ca şi cum ar fi trebuit să i se arate o stea cu coadă.

Jupîneasa Anca se întoarse :

— Zice că nu vrea să vie.

— Cum nu vrea să vie? Cine nu vrea să vie?

— Nu vrea să vie Maruşca domniei tale!

— Foarte cu uimire ascult eu asemenea răspuns, se cruci jupîn Hudici. Ori nu grăieşti domnia ta, jupîneasa Ancă, ceea ce se cuvine, ori mi-am prăpădit auzul şi înţelegerea în clipa aceasta.

— Ba eu grăiesc adevărul şi domnia ta auzi bine.

— Cum ar fi cu putinţă asemenea neascultare,  jupîneasa Ancă?  Noi  i-am dat bune învăţături şi mai cu samă am crescut-o în frica lui Dumnezeu şi a părinţilor.

— Ăsta e adevărul, se învoi jupîneasa Anca. Toate le-ai făcut domnia ta pentru dînsa. I-ai dat nu numai învăţătură, dar şi învoire să se împăuneze ca fetele şleahticilor şi să se alinte. S-arată, după cum o vede toată lumea, cu frică şi cu sfială şi-i mai cuviincioasă decît multe copile moldovence ; însă într-o clipă îi vine o încăpăţînare şi întoarce fruntea. Alt leac nu-i decît s-o iei de mînă şi s-o aduci aici domnia ta singur.

— Adevărat, oftă fericit cneazul Iaţco. E copila tatei şi de noi ascultă.

Jupîneasa Anca îşi învălui foile în jurul mesei şi se aşeză în jilţul soţului său. Era grasă, albă şi frumoasă. Comisul cel bătrîn o privi cu mare plăcere. Se auziră şoapte şi paşi. Paşi amestecaţi : unii greoi, alţii mărunţi şi uşori, ca de şoarece. I s-ar fi cuvenit comisului Manole să se întoarcă  spre arătarea aşteptată ; însă domnia sa urmă a privi pe jupîneasa lui Hudici, care avea o căutătură dintre cele mai ciudate spre fiica ei prea iubită. Cu acea căutătură piezişă o cerceta, ca să se încredinţeze oarecum încă o dată că, pentru a se lumina cerdacul, nu era nevoie de asemenea subţirenie. Copilăria e copilărie şi frumuseţea se coace cu anii, îşi făcu în gînd socoteală comisul cel bătrîn, dînd întru totul dreptate jupînesei Anca.

O uimire la care nu se aştepta avu Jder cel mititel. Gîndul lui cel dintăi, cum dădu cu ochii de jupîniţă Maruşca, fu să sară de-a dreptul din cerdac în ogradă, să încalece şi să se tot ducă. Să alerge într-o întinsoare pînă la Timiş ; să sară, să cuprindă de după gît pe jupîneasa Ilisafta Jderoaia şi  să-i strige rîzînd : Muţă dragă, a ieşit dreptatea domniei tale, ca undelemnul la faţa apei.

Neîndrăznind să facă săritura, rămase locului, întorcînd ochii către luncile Siretului şi spre sclipirile depărtate de ape.

— Asta-i copila noastră! glăsui biruitor jupîn Iaţco.

       — O cunoaştem, se bucură comisul Manole.

În ochii verzi ai copilei scînteia soarele. Rîdea şi-i sticleau şi dinţişorii.

Cu toate încredinţările maicii